Rolurile pe care le învățăm în familie și continuăm să le jucăm ca adulți

Există oameni care, aproape oriunde ajung, devin cei care rezolvă. Alții împacă, calmează, mediază și încearcă să țină grupul unit. Unii preiau responsabilități înainte ca cineva să le ceară, alții se retrag discret, iar alții ajung foarte repede în poziția celui care protestează, contestă sau spune cu voce tare ceea ce restul grupului evită. Îi întâlnim în familie, între prieteni, la serviciu, în relațiile de cuplu și chiar în grupurile formate pentru perioade foarte scurte.

Uneori îi observăm atât de ușor, încât am putea anticipa aproape dinainte cine va organiza vacanța tuturor, cine va interveni când două persoane se ceartă, cine va spune „lasă, mă ocup eu”, cine va face o glumă tocmai când atmosfera devine apăsătoare sau cine va ajunge, din nou, să fie considerat „problema” grupului. Iar ceea ce observăm la ceilalți poate fi la fel de ușor de recunoscut în propria viață.

Multe dintre aceste poziții relaționale au o istorie. Primele lor forme apar adesea în familia în care am crescut, într-o perioadă în care încercam să înțelegem ce se așteaptă de la noi și cum putem rămâne conectați cu oamenii de care depindem. Un copil poate descoperi că este apreciat când reușește, că liniștea revine când îi împacă pe ceilalți, că devine important când are grijă de cineva sau că primește atenție atunci când protestează. Prin repetare, răspunsurile acestea se pot transforma într-un mod familiar de a intra în relație cu lumea.

Ajunși adulți, schimbăm oamenii și decorul, dar putem păstra surprinzător de bine scenariul. Salvatorul din familia de origine devine colegul căruia i se pasează toate urgențele. Copilul responsabil ajunge adultul care organizează casa, vacanțele, finanțele și viața tuturor. Pacificatorul evită conflictele în cuplu și în grupul de prieteni. Rebelul intră iar și iar în confruntare cu autoritatea. Iar cel care a învățat să aducă veselie într-o familie tensionată poate deveni persoana care transformă orice moment dificil într-o glumă.

Psihologia și psihoterapia au încercat de-a lungul timpului să descrie aceste tipare din perspective diferite. Eric Berne a vorbit despre „jocurile” relaționale în care oamenii intră repetitiv, adesea fără să își dea seama că urmează un scenariu familiar. Stephen Karpman a descris celebrul triunghi Victimă–Salvator–Persecutor. Virginia Satir a urmărit pozițiile pe care le adoptăm în comunicare atunci când relația devine tensionată. Terapeuții sistemici și transgeneraționali au privit mai departe către rolurile familiale, granițele dintre generații, parentificare, loialități și scenariile care se transmit de la o generație la alta.

Privite împreună, aceste teorii ne oferă o întrebare mult mai interesantă decât „Ce tip de persoană sunt?”: ce rol îmi vine cel mai ușor să joc în relațiile mele și unde am învățat pentru prima dată să îl joc?

Cel mai simplu triunghi: Victima, Salvatorul și Persecutorul

Prima dată când am aflat despre rolurile pe care oamenii le pot ocupa în relațiile lor încă nu eram psiholog. Am întâlnit atunci unul dintre modelele care aveau să rămână, ani mai târziu, surprinzător de ușor de recunoscut atât în cabinet, cât și în viața de zi cu zi: celebrul triunghi format din Victimă, Salvator și Persecutor.

Modelul îi aparține psihiatrului Stephen Karpman și a fost publicat în 1968, în cadrul analizei tranzacționale dezvoltate de Eric Berne. Karpman îl numește Drama Triangle și pornește de la observația că, în anumite interacțiuni conflictuale, oamenii tind să ocupe una dintre aceste trei poziții, după care pot trece foarte repede dintr-una în alta.

Victima intră în relație din poziția celui care simte că are puțină putere asupra situației: „Nu pot”, „Nu am ce să fac”, „Toate mi se întâmplă mie”. Termenul descrie aici o poziție relațională și psihologică, nu situația unei persoane care este efectiv victima unui abuz sau a unei agresiuni.

Salvatorul apare imediat cu soluția. Ajută, intervine, preia, sfătuiește, rezolvă, uneori chiar înainte ca ajutorul să îi fi fost cerut. În spatele acestei disponibilități se poate afla o nevoie puternică de a fi util, necesar sau indispensabil. Îl putem recunoaște foarte ușor în acel „lasă că fac eu”, care poate părea generos, dar care repetat suficient de mult ajunge să organizeze întreaga relație.

Persecutorul critică, controlează, acuză, stabilește cine a greșit și cine trebuie să se schimbe. Poziția lui este una de superioritate și de putere: problema se află la celălalt, iar soluția pare să fie corectarea lui.

Partea cea mai interesantă a modelului lui Karpman apare însă atunci când urmărim schimbarea rolurilor. Salvatorul poate ajuta mult timp, poate prelua din ce în ce mai multe responsabilități și, la un moment dat, poate ajunge să spună: „Numai eu fac totul în casa asta”. În câteva secunde, cel care salva se simte victimă. Dacă frustrarea crește, poate trece apoi în poziția Persecutorului: „Ești incapabil. Niciodată nu pot să mă bazez pe tine.”

Și invers, persoana aflată inițial în poziția Victimei poate răspunde atacând: „Dar cine te-a rugat să faci toate lucrurile astea?” Rolurile se mută, membrii relației schimbă locurile, iar conflictul continuă.

Eric Berne numea „jocuri” anumite secvențe relaționale repetitive în care interacțiunile urmează un scenariu recognoscibil și conduc, din nou și din nou, către un rezultat familiar. Karpman a oferit o reprezentare extrem de simplă pentru unele dintre aceste dinamici: trei poziții și posibilitatea permanentă de a ne muta între ele.

După ce îl înțelegi, începi să îl observi peste tot. Și, uneori, devine mai interesant să urmărești nu cine este Victima, cine este Salvatorul și cine este Persecutorul, ci cât de repede își schimbă oamenii locurile atunci când relația intră în tensiune.

Virginia Satir: ce rol luăm atunci când relația intră sub presiune

Câțiva ani mai târziu, în ultimul an de facultate, am intrat în formarea în psihoterapie sistemică de familie și cuplu și atunci am aflat pentru prima dată despre Virginia Satir. Îmi amintesc că m-a impresionat și faptul că era o femeie într-un domeniu în care, atunci când începeai să studiezi istoria psihoterapiei, întâlneai foarte multe nume de bărbați. Satir ocupa însă un loc greu de trecut cu vederea. Astăzi este considerată una dintre figurile fondatoare ale terapiei de familie și este frecvent numită „mama terapiei de familie”.

Ceea ce mi-a rămas însă din modelul ei nu a fost doar importanța istorică a autoarei, ci felul foarte concret în care putea descrie ce se întâmplă între oameni atunci când apare tensiunea.

Satir a observat câteva poziții recurente de comunicare pe care le adoptăm mai ales în momentele în care ne simțim amenințați, respinși, judecați sau nesiguri. Le putem privi ca pe niște modalități de adaptare relațională: Împăciuitorul, Acuzatorul, Evaluatorul, Confuzul și Echilibratul. Alături de acestea, Satir descria comunicarea congruentă, în care persoana poate ține cont simultan de sine, de celălalt și de contextul în care se află.

Împăciuitorul este probabil unul dintre cele mai ușor de recunoscut. Este persoana care încearcă să împace, să mulțumească, să evite dezacordul. Spune repede „da”, chiar și atunci când în interior ar vrea să spună „nu”. Își modifică dorințele în funcție de ceilalți, își cere scuze foarte ușor și poate ajunge să considere menținerea relației mai importantă decât exprimarea propriei poziții.

Îl putem întâlni în copilul care urmărește permanent atmosfera din casă și învață să nu îi supere pe adulți. Mai târziu îl putem recunoaște în partenerul care spune „cum vrei tu” la aproape orice decizie, în colega care acceptă încă o sarcină deși agenda îi este deja plină sau în prietena care se adaptează de fiecare dată programului tuturor.

La polul celălalt apare Acuzatorul. Când ceva merge prost, responsabilitatea se mută repede spre exterior. „Tu ai făcut”, „din cauza ta”, „niciodată nu ești în stare”, „dacă m-ai fi ascultat…”. Satir descria aici o poziție prin care persoana încearcă să își păstreze puterea și sentimentul de control prin critică, dominare și găsirea vinovatului.

Și pe acesta îl recunoaștem cu ușurință. Poate fi părintele care consideră că dificultățile familiei pornesc întotdeauna de la comportamentul copilului, partenerul care găsește imediat greșeala celuilalt sau colegul pentru care fiecare proiect nereușit are, invariabil, un responsabil – numai el nu.

Un al treilea mod de adaptare este cel numit de Satir Evaluatorul. Persoana se refugiază în logică, explicații, reguli și argumente. Emoțiile devin aproape invizibile în conversație. Vocea poate rămâne calmă chiar și într-un moment foarte încărcat, iar discursul devine precis și intelectualizat.

În cabinet îl pot observa atunci când întreb „Ce ai simțit când s-a întâmplat asta?”, iar răspunsul începe cu o analiză de zece minute despre motivele pentru care celălalt a procedat într-un anumit fel. Îl întâlnim și în cupluri, când unul dintre parteneri vorbește despre durere, singurătate sau frică, iar celălalt răspunde cu argumente, statistici, explicații și soluții.

A patra poziție este Confuzul. Când conversația devine prea dificilă, schimbă subiectul, face o glumă, introduce ceva fără legătură cu discuția sau începe să vorbească despre altceva. Umorul poate apărea exact în momentul în care ceilalți devin serioși. Atenția grupului se mută, iar tensiunea scade pentru câteva clipe.

Este interesant cât de repede putem recunoaște aceste poziții în afara familiei. Într-o ședință de serviciu, unul împacă pe toată lumea, altul caută vinovatul, al treilea transformă conflictul într-o analiză tehnică, iar al patrulea face o glumă și mută conversația. Într-un grup de prieteni se poate întâmpla exact același lucru.

Al cincilea mod descris de Satir este Echilibratul. Aici persoana își poate exprima experiența fără să se anuleze pe sine, fără să îl anuleze pe celălalt și fără să piardă din vedere realitatea situației. În această poziție, comunicarea devine congruentă: ceea ce simte, gândește, spune și transmite prin corp se află într-o relație mai coerentă. În tradiția Satir, aceste trei dimensiuni – sinele, celălalt și contextul – ocupă un loc central în relația sănătoasă.

Un aspect important al acestor poziții este flexibilitatea lor. Același om poate fi împăciuitor cu mama sa, acuzator cu partenerul, evaluator la serviciu și confuzator într-un grup de prieteni. Iar în timpul unei singure conversații poate trece dintr-o poziție în alta, în funcție de cât de amenințătoare devine interacțiunea.

Eroul familiei, Copilul invizibil, Țapul ispășitor și Mascota

O altă clasificare care avea să devină extrem de cunoscută în psihologia populară și în practica terapeutică s-a dezvoltat în lucrul cu familiile în care exista dependență de alcool. Sharon Wegscheider-Cruse descria, la începutul anilor ’80, o familie care încearcă să funcționeze în jurul unei probleme majore și ai cărei membri ajung să ocupe anumite poziții relativ previzibile: Eroul familiei, Țapul ispășitor, Copilul invizibil și Mascota, alături de persoana dependentă și de cel care facilitează sau susține, adesea fără să își dea seama, funcționarea sistemului în jurul dependenței.

Eroul familiei este copilul care pare că se descurcă. Învață bine, obține rezultate, devine responsabil, matur, organizat și aduce familiei motive de mândrie. Uneori este copilul despre care părinții spun: „Cu el n-am avut niciodată probleme”. Într-o familie aflată în dificultate, succesul lui poate deveni și o dovadă pentru exterior că lucrurile sunt, totuși, în regulă.

Îl putem recunoaște mai târziu în adultul care muncește mult, preia responsabilități, suportă greu greșeala și are sentimentul că trebuie să se descurce indiferent de ce se întâmplă. Poate ajunge persoana de încredere a familiei, a echipei sau a grupului de prieteni. Dacă apare o problemă, ceilalți se uită spre el.

Copilul invizibil face aproape opusul. Se retrage. Își reduce nevoile, petrece mult timp singur, intră în lumea lui și încearcă să treacă neobservat prin zonele tensionate ale vieții de familie. Nevoile și reușitele lui pot rămâne ușor nevăzute, tocmai pentru că nu solicită atenția sistemului.

Adultul care a crescut într-o asemenea poziție poate păstra ceva din această discreție: îi vine greu să ceară, să ocupe spațiu, să intre în conflict sau să spună clar că are nevoie de ceva. Într-un grup îl putem avea lângă noi ani întregi fără să știm foarte multe despre el, pentru că s-a obișnuit să fie prezent fără să devină centrul atenției.

Țapul ispășitor atrage atenția în direcția opusă. Încalcă reguli, protestează, se ceartă, are probleme la școală sau intră repetat în conflict cu autoritatea. Familia începe să îl definească prin problemă: el este „dificilul”, „rebelul”, „cel care ne face probleme”. Comportamentul lui poate devia atenția de la dificultățile mai ample ale familiei și poate concentra tensiunea sistemului asupra unui singur membru.

Mascota familiei aduce râsul. Face glume, destinde atmosfera, atrage atenția prin farmec, energie sau umor și poate deveni persoana care știe intuitiv când tensiunea trebuie spartă. În materialele clinice despre familiile afectate de dependență, Mascota este descrisă tocmai prin această capacitate de a distrage familia de la dificultate și de a reduce tensiunea prin umor și vivacitate.

Îl recunoaștem ușor și în viața adultă. Este colegul care spune o glumă în mijlocul unei ședințe tensionate, prietenul care transformă orice conversație serioasă într-o poveste amuzantă sau membrul familiei care simte că trebuie să ridice moralul tuturor. Umorul poate fi o resursă extraordinară, iar uneori devine și modalitatea prin care persoana se îndepărtează foarte repede de tristețe, teamă sau conflict.

Ceea ce mi se pare important la aceste patru roluri este faptul că fiecare conține și o competență. Eroul învață responsabilitatea și performanța. Copilul pierdut poate dezvolta autonomie și o viață interioară bogată. Țapul ispășitor poate avea curajul de a contesta ceea ce ceilalți acceptă. Mascota dezvoltă sensibilitate la atmosfera emoțională și capacitatea de a aduce ușurare unui grup.

Dificultatea apare atunci când o competență devine singura poziție pe care persoana știe să o ocupe. Când Eroul simte că nu are voie să fie vulnerabil, Copilul pierdut nu mai știe să ceară, Rebelul trebuie să se lupte cu orice formă de autoritate, iar Mascota simte că trebuie să îi facă pe ceilalți să râdă chiar și atunci când ea însăși suferă. Interesant este că aceste roluri nu dispar odată cu ieșirea din casa părintească.

De la rol la sistem: Bowen, Minuchin și scenariile familiale

Odată cu dezvoltarea terapiilor sistemice de familie, perspectiva asupra rolurilor devine mai largă. Murray Bowen propune să privim familia ca pe o unitate emoțională, în care comportamentul unui membru nu poate fi înțeles complet separat de relațiile în care acesta este prins. Printre conceptele centrale ale teoriei sale se află triunghiurile, diferențierea sinelui, procesul emoțional al familiei nucleare, proiecția familială și transmiterea multigenerațională.

Din această perspectivă, rolul pe care ajungem să îl ocupăm are legătură și cu felul în care funcționează întregul sistem. Într-o familie, unul dintre copii poate deveni cel asupra căruia se concentrează anxietatea părinților, altul poate rămâne mai puțin implicat, iar un membru poate fi atras între alte două persoane aflate în tensiune. Bowen acordă o atenție deosebită triunghiurilor, pentru că relația dintre două persoane tinde să atragă o a treia atunci când tensiunea crește. Astfel de configurații pot deveni foarte stabile și se pot repeta ani întregi.

Mai există și o perspectivă transgenerațională importantă. Bowen vorbește despre un proces de transmitere multigenerațională prin care anumite modalități de reacție, apropiere, distanțare și funcționare în relații se dezvoltă de-a lungul mai multor generații. Transmiterea se produce atât prin lucrurile pe care familiile le spun și le învață explicit, cât și prin reacțiile emoționale și relaționale repetitive dintre membrii lor.

Salvador Minuchin ne invită să privim aceeași familie dintr-un alt unghi: cum este ea organizată? Terapia structurală se uită la subsisteme, la granițele dintre ele și la felul în care este distribuită autoritatea în familie. Există un subsistem al cuplului, unul parental, unul al fraților, iar felul în care aceste granițe sunt păstrate sau încălcate influențează poziția fiecărui membru.

Dacă granița dintre generații devine foarte permeabilă, copilul poate fi atras în problemele adulților. Poate deveni aliatul unuia dintre părinți, poate fi implicat într-un conflict conjugal, poate primi responsabilități importante sau poate ajunge să aibă o putere care nu corespunde locului său generațional. În alte familii, granițele foarte rigide pot favoriza distanțarea și o aparentă independență a membrilor.

Aceste două perspective ne ajută să înțelegem de ce același copil poate fi descris drept „foarte responsabil”, „cel care ne împacă”, „singurul care mă înțelege” sau „copilul cu care nu am avut niciodată probleme”. Din punct de vedere sistemic, asemenea descrieri spun ceva și despre relațiile din jurul lui, despre granițe, alianțe și despre felul în care familia și-a împărțit funcțiile.

John Byng-Hall duce această idee într-o direcție care se potrivește foarte bine cu tema rolurilor: scenariile familiale. El definește scenariile familiale ca așteptări împărtășite în familie despre felul în care rolurile vor fi jucate în anumite situații. Cu timpul, interacțiunile devin atât de familiare, încât membrii familiei par să știe aproape fără să discute cine intervine, cine tace, cine se supără, cine împacă și cine preia conducerea.

Unele scenarii sunt replicative: în noua familie repetăm ceea ce am cunoscut în familia de origine. Putem, de exemplu, să devenim părinți foarte asemănători cu propriii noștri părinți sau să recreăm în cuplu aceeași distribuție a responsabilităților pe care am văzut-o în copilărie.

Altele sunt corective. Aici apare frecvent propoziția: „Eu nu voi face niciodată ce au făcut părinții mei”. Cineva care a crescut într-o familie foarte autoritară poate decide că propriii copii vor avea libertate totală. Cineva care a avut un părinte distant poate încerca să fie permanent disponibil. Experiența din familia de origine continuă să organizeze alegerea, de această dată prin construirea opusului ei.

Byng-Hall vorbește și despre posibilitatea improvizației: capacitatea familiei de a folosi ceea ce a primit din trecut, de a adăuga experiențe noi și de a construi răspunsuri potrivite contextului prezent. În locul unei repetări aproape automate sau al unei lupte permanente cu modelul familiei de origine, apare mai multă flexibilitate. Decorul se schimbă, oamenii sunt alții, iar scenariul rămâne surprinzător de familiar.

Și apoi ieșim din familie: rolurile pe care le jucăm cu ceilalți

Rolurile devin la fel de vizibile atunci când ieșim din casă și intrăm într-o echipă, într-un grup de prieteni, într-o comunitate sau într-o relație nouă. Bruce J. Biddle, unul dintre autorii importanți ai teoriei rolurilor, arată că viața socială este organizată și prin așteptările pe care oamenii le au în legătură cu propriul comportament și cu comportamentul celor care ocupă anumite poziții. Un rol începe astfel să fie susținut nu doar de ceea ce fac eu, ci și de ceea ce ceilalți au ajuns să se aștepte să fac.

Este foarte ușor de observat într-un grup de prieteni. Unul organizează întotdeauna întâlnirile. Altul este sunat atunci când cineva are o problemă. Cineva împacă oamenii după conflicte, altcineva spune lucrurile incomode, iar unul dintre membri are aproape de fiecare dată misiunea de a face atmosfera mai veselă. După câțiva ani, aceste poziții devin atât de familiare încât, dacă unul dintre oameni încearcă să se comporte diferit, ceilalți pot fi surprinși sau chiar deranjați.

Sociologul Erving Goffman oferă o altă perspectivă fascinantă asupra acestor comportamente în The Presentation of Self in Everyday Life. El folosește metafora teatrului pentru a descrie viața socială: există contexte în care ne aflăm „în fața publicului”, ne adaptăm comportamentul și încercăm să gestionăm impresia pe care ceilalți și-o formează despre noi, precum și spații în care putem renunța la o parte dintre cerințele acelei prezentări.

Este suficient să ne observăm într-o singură zi. Putem fi foarte siguri pe noi într-o ședință și nesiguri în fața unui părinte. Putem fi persoana care conduce la serviciu și cea care evită orice conflict acasă. Putem fi prietenul care ascultă problemele tuturor, dar care nu povestește aproape niciodată despre propriile dificultăți. Rolurile noastre sociale au, așadar, și o componentă de context. Unele apar doar cu anumite persoane. Altele ne însoțesc aproape peste tot.

Cum îți poți observa propriul rol

Uneori este suficient să începi să urmărești situațiile care se repetă.

Pentru ce te caută oamenii cel mai des?

Ce faci aproape automat atunci când apare un conflict?

Ce propoziție apare frecvent în mintea ta: „Lasă că fac eu”, „Mai bine nu spun nimic”, „Trebuie să îi împac”, „Cineva trebuie să spună adevărul”, „Trebuie să mă descurc” sau „Hai să nu facem din asta o tragedie”?

Poate fi interesant să observi și ce se întâmplă atunci când refuzi să îți joci rolul obișnuit. Dacă ești persoana care rezolvă întotdeauna și, pentru prima dată, spui „astăzi nu pot”, cine reacționează? Dacă ești cel care împacă și alegi să îi lași pe ceilalți să își rezolve singuri conflictul, ce simți? Dacă ai fost întotdeauna copilul care nu cere nimic, cât de ușor îți este astăzi să spui că ai nevoie de ajutor?

O altă întrebare poate duce și mai aproape de originea rolului: unde îmi amintesc că am făcut pentru prima dată lucrul acesta?

Poate că ai fost copilul care își liniștea mama. Cel care avea grijă de fratele mai mic. Cel care trebuia să ia note bune. Cel care făcea glume când părinții se certau. Cel despre care toată familia spunea că este „puternic”. Sau cel despre care se spunea că este „problema”.

Și merită urmărit și costul. Ce îți oferă rolul tău și ce îți cere în schimb? Responsabilitatea poate aduce competență și încredere, dar poate veni împreună cu dificultatea de a delega. Capacitatea de a-i simți pe ceilalți poate dezvolta empatie, dar poate face dificilă separarea dintre nevoile lor și ale tale. Umorul poate crea apropiere și poate regla tensiunea unui grup, dar poate deveni și o cale foarte rapidă de a ieși dintr-o conversație dureroasă.

Pe 23 august, între 14:00 și 17:30, în Grădina din comuna Berceni, voi susține atelierul experiențial „Rolurile pe care le-am învățat în familie”. Vom lucra tocmai cu aceste întrebări și vom urmări felul în care rolurile formate în familia de origine continuă să apară în cuplu, în relația cu propriii copii, între prieteni sau în viața profesională.