Cât din copilăria de astăzi poate duce o familie?
Diana Bălan, fondator ParentED Fest
Uneori mă gândesc că este mai greu ca niciodată să fii părinte. Și știu cum sună: fiecare generație este tentată să creadă că dificultățile ei sunt fără precedent. Ar fi greu să susținem o asemenea comparație în fața celor care și-au crescut copiii în război, foamete sau fără acces la îngrijire medicală. Dar există ceva specific în experiența parentingului de astăzi, care merită înțeles fără să transformăm suferința generațiilor într-o competiție.
Într-un interviu pentru BBC, profesorul Peter Fonagy spunea că „este mai greu să fii tânăr acum”, invocând incertitudinea economică și profesională și presiunile rețelelor sociale. El respingea ideea că dificultățile tinerilor pot fi explicate prin sensibilitatea excesivă a unei generații. Observația lui privea experiența de a fi tânăr. Pentru mine, ea deschide și o întrebare despre adulții care cresc acești tineri: cum îți pregătești copilul pentru o lume ale cărei reguli se schimbă în timp ce tu însuți încerci să le înțelegi?
Ne dorim să le oferim repere, dar o parte dintre reperele propriei copilării nu mai sunt suficiente. Încercăm să îi învățăm să își protejeze atenția, în timp ce noi înșine suntem permanent întrerupți. Să suporte incertitudinea, în timp ce ne neliniștește viitorul. Să nu își măsoare valoarea prin comparație, într-o cultură care ne invită continuu să vedem cum trăiesc și ce reușesc ceilalți.
Peste această dificultate se așază o așteptare mai puțin discutată: aceea că, prin calitatea parentingului nostru, ar trebui să putem compensa aproape tot ceea ce lumea face dificil pentru un copil.
Dacă este copleșit, să îl ajutăm să se regleze. Dacă petrece prea mult timp online, să punem limite mai bune. Dacă este nesigur, să îi construim încrederea. Dacă noi suntem epuizați, să învățăm să avem grijă de noi.
Fiecare recomandare poate avea sens. Împreună, ele pot crea impresia că orice dificultate are o soluție în interiorul familiei, cu condiția ca părintele să fie suficient de informat, disponibil și echilibrat.
„Am ajuns să le cerem părinților să compenseze, prin felul în care își cresc copiii, ceea ce lumea din jur face tot mai greu.”
Ecranele sunt, poate, exemplul cel mai vizibil. Discuția se concentrează adesea pe decizia adultului: cât permite, când oprește, cât de consecvent rămâne. Aceste lucruri contează. Dar între copil și telefon se află mai mult decât o regulă de familie.
Pentru un adolescent, acolo poate exista o parte importantă a vieții sociale. Prieteniile, comparațiile și teama de a fi exclus pot continua mult după terminarea orelor. Închiderea telefonului înseamnă uneori desprinderea de un spațiu în care se întâmplă lucruri cu miză reală pentru el.
Responsabilitatea adultului rămâne aceea de a proteja somnul, timpul, siguranța și locul altor experiențe în viața copilului. Dar o limită este mai bine înțeleasă atunci când recunoaștem ce anume limităm. Și este mai ușor de susținut atunci când există ceva accesibil dincolo de ecran: prieteni care se pot întâlni, spații pentru joacă, timp nestructurat, adulți disponibili.
O familie poate închide o aplicație. Posibilitățile ei de a construi singură o viață socială în afara acesteia sunt mai restrânse. Ele depind și de cartier, de programul școlii, de timpul de lucru al părinților, de felul în care este organizată viața comunității.
Aici devine necesară distincția dintre influență și control. Părinții au o influență profundă asupra copiilor lor. Dar această influență se exercită într-un mediu pe care îl pot schimba doar parțial.
La fel se întâmplă cu neliniștea copiilor. Știrile despre războaie, dezastre sau nesiguranță ajung până la ei. Noi putem explica, putem limita expunerea la imagini copleșitoare și putem avea grijă ca preocupările adulților să nu devină povara lor. Nu putem însă elimina toate motivele de îngrijorare și nici promite sincer că nimic rău nu se va întâmpla.
Ce putem oferi este o relație în care întrebările grele au loc. În care putem spune „Nu știu” și putem continua cu „Uite ce știm acum” sau „Uite ce putem face”. Siguranța se construiește și din experiența că adultul poate auzi o frică fără să o respingă, să o amplifice sau să ceară copilului să îl liniștească pe el.
Această poziție este solicitantă. Presupune să rămânem suficient de stabili în fața unor întrebări care ne ating propriile vulnerabilități. Iar disponibilitatea emoțională are condiții foarte concrete: odihnă, timp, siguranță materială, sprijin.
Putem învăța să ne înțelegem reacțiile și să răspundem mai atent. Dar nicio tehnică nu poate ține loc, la nesfârșit, de somn sau de un alt adult cu care să împarți responsabilitatea. Când discutăm despre epuizare doar în termenii capacității părintelui de a se organiza și de a se regla, riscăm să tratăm lipsa de sprijin ca pe o insuficiență personală.
În acest context, idealul părintelui perfect capătă o forță aparte. Rareori ne spunem explicit că vrem să fim perfecți. Ne spunem că vrem să fim conștienți, să nu repetăm greșeli, să răspundem nevoilor copilului. Sunt aspirații valoroase. Dar ele pot deveni o formă de supraveghere permanentă a propriei persoane.
Am ascultat suficient? Am pus bine limita? Am intervenit prea repede? Am ratat ceva important?
Începem să evaluăm relația chiar în timp ce o trăim. Iar informația, care ar putea să ne lărgească înțelegerea, ajunge uneori să ne restrângă atenția la tot ceea ce am fi putut face mai bine.
Sub această vigilență există adesea o speranță: dacă facem suficiente lucruri bine, copilul nostru va fi bine. Iubirea și efortul ar trebui să îl protejeze, iar echilibrul lui să confirme că am reușit.
Este o speranță profund omenească. Dar poate deveni o povară pentru amândoi.
„Când fiecare dificultate a copilului devine un verdict despre noi, ne este mai greu să fim curioși față de el.”
Tristețea lui începe să ne spună că nu i-am construit suficientă încredere. Furia lui pare să dovedească o problemă a relației. Un eșec ne trimite imediat la ceea ce ar fi trebuit să anticipăm sau să prevenim.
Atenția noastră se mută astfel de la experiența copilului la propria evaluare. Ne grăbim să îl facem să se simtă mai bine, uneori înainte de a înțelege ce trăiește. Fără să ne propunem, putem ajunge să avem nevoie de starea lui de bine pentru a ne liniști în privința noastră.
Aici merită păstrată o distincție: suntem responsabili pentru felul în care răspundem copilului, pentru limitele pe care le punem, pentru ajutorul pe care îl căutăm și pentru greșelile pe care încercăm să le reparăm. Nu suntem autorii fiecărei stări prin care trece.
Un copil poate fi iubit și poate trăi dezamăgire. Poate avea o relație apropiată cu părinții și poate trece prin perioade de nesiguranță. Poate avea nevoie de ajutor dincolo de familie, chiar dacă familia este prezentă și implicată.
A accepta aceste lucruri ne permite să îl vedem mai clar. Putem lua dificultatea în serios fără să o transformăm imediat într-o acuzație la adresa lui sau a noastră. Putem căuta sprijin fără ca nevoia de sprijin să însemne eșec.
Există și o formă de respect în această acceptare. Copilul are o viață interioară proprie. Relația cu noi o influențează profund, dar nu o epuizează. Pe măsură ce crește, va avea experiențe, întrebări și alegeri pe care nu le putem trăi în locul lui.
Poate că una dintre sarcinile dificile ale maturității parentale este să ne asumăm importanța fără să ne atribuim omnipotența. Să rămânem implicați chiar și atunci când implicarea noastră nu produce imediat rezultatul dorit. Să putem însoți o dificultate fără să o tratăm automat ca pe dovada că cineva a greșit.
Această schimbare de perspectivă trebuie să se întâmple și dincolo de familie. Dacă vrem copii care să aibă timp să crească, avem nevoie să discutăm despre viața lor întreagă: despre școală, comunitate, spații de întâlnire, acces la sprijin și despre condițiile de muncă ale adulților care îi cresc.
„O copilărie bună are nevoie de mai mult decât de părinți buni.”
Relația dintre părinte și copil rămâne esențială. Tocmai de aceea, merită susținută prin condiții care o fac posibilă, în loc să fie încărcată cu așteptarea de a repara totul.
Întrebarea „Cum pot fi un părinte mai bun?” își păstrează valoarea. Dar alături de ea trebuie să existe și alta: „Ce fel de lume construim în jurul celor cărora le cerem să crească bine copii?”
Răspunsul se vede în lucruri foarte concrete: cine poate prelua când un părinte ajunge la limită, unde se poate duce un adolescent ca să fie împreună cu alții, cât așteaptă un copil pentru ajutor și cât loc rămâne într-o zi pentru a fi pur și simplu împreună. Acolo se decide și cât din greutatea lumii trebuie să ducă, singură, fiecare familie.
ParentED Fest este cel mai mare festival de parenting din România, lansat în 2024 de Diana și Bogdan Bălan. ParentED Fest aduce la București specialiști internaționali și le oferă părinților un loc în care să vadă că nu sunt singuri cu întrebările lor.
Cea de-a treia ediție are loc pe 17 și 18 octombrie 2026, în Aula Magna a Universității Politehnica din București. Pe scenă urcă Dr. Dan Siegel, Dr. Tina Payne Bryson, Alfie Kohn, Isabelle Filliozat, Erica Komisar, Caroline Welch și Jessica Joelle Alexander.
