Să râdem. Unii cu alții, nu unii de alții. Despre teatru, umor și felul în care ne putem întâlni dincolo de rolurile pe care le jucăm în fiecare zi

Am o bănuială: uneori, avem nevoie de teatru mai mult decât suntem dispuși să recunoaștem. Nu neapărat pentru că vrem să vedem o poveste extraordinară sau pentru că avem nevoie de o revelație care să ne schimbe viața. Uneori, avem nevoie doar să ieșim din casă, să ne așezăm lângă alți oameni și să râdem. Să uităm puțin de lucrurile pe care le avem de rezolvat, de telefoanele care sună, de listele care nu se mai termină și de personajul acela foarte serios pe care îl interpretăm, de cele mai multe ori, fără să fi dat vreodată o probă pentru el.

Eu fac teatru de aproape 25 de ani. Și, dacă am învățat ceva în timpul acesta, este că oamenii nu vin întotdeauna la teatru doar pentru spectacol. Vin și pentru ceea ce se întâmplă cu ei în timpul spectacolului. Pentru emoția pe care o împart cu un necunoscut, pentru replica în care se recunosc, pentru momentul în care râd sau plâng și își dau seama că nu sunt singurii care au trecut printr-o anumită situație. Poate că aici începe una dintre cele mai frumoase forme de inteligență: în capacitatea de a ne recunoaște pe noi înșine în povestea altcuiva.

Umorul nu ne face mai puțin serioși. Ne face mai umani.

Trăim într-o perioadă în care avem tendința să analizăm totul, să căutăm explicații, să ne construim versiuni cât mai bune ale propriei persoane. Vrem să fim eficienți, echilibrați, performanți, să avem răspunsuri și, dacă se poate, să nu ne surprindă nimic. Dar viața are un talent extraordinar de a nu respecta planurile noastre. Și atunci, ce facem? Uneori ne încruntăm. Alteori încercăm să controlăm și mai mult lucrurile. Iar uneori avem norocul să ne oprim și să râdem.

Nu cred că umorul rezolvă toate problemele. Ar fi minunat, dar probabil că atunci psihologii ar avea programul ceva mai liber, iar eu ar trebui să-mi caut altă meserie. Cred însă că umorul ne poate schimba felul în care privim o problemă. Ne poate oferi distanța de care avem nevoie ca să nu ne confundăm complet cu ea. O comedie bună nu înseamnă doar poante și situații amuzante. Înseamnă observație, inteligență, ritm și, de multe ori, o sinceritate pe care o suportăm mai ușor atunci când vine însoțită de râs. Râdem de încurcăturile personajelor și, după câteva minute, ne dăm seama că și noi am făcut exact același lucru. Râdem de orgolii, de gelozii, de nevoia de a avea dreptate, de felul în care complicăm lucrurile simple. Și, pentru câteva clipe, ne permitem să fim mai îngăduitori cu noi. Nu este puțin lucru.

Teatrul ne scoate din rolurile noastre

În fiecare zi jucăm roluri. Suntem părinți, parteneri, colegi, șefi, prieteni, oameni care trebuie să știe ce fac și încotro merg. Uneori, rolurile acestea ne vin firesc. Alteori, ne strâng puțin, dar ne este greu să recunoaștem. La teatru, avem ocazia să privim alte vieți fără să fim obligați să le judecăm. Putem să ne apropiem de un personaj pe care, în viața reală, poate l-am evita. Putem să înțelegem o reacție înainte să o condamnăm. Putem să descoperim că în spatele unui comportament ridicol se ascunde o teamă foarte omenească.

Cred că aceasta este una dintre întâlnirile frumoase dintre teatru și dezvoltarea personală. Nu plecăm neapărat cu o lecție scrisă pe o foaie și nici nu trebuie să transformăm fiecare spectacol într-o ședință de terapie. Uneori, este suficient să plecăm cu o întrebare. Sau cu o perspectivă nouă. Sau cu dorința de a avea o conversație pe care o tot amânam. Iar alteori plecăm pur și simplu mai veseli decât am venit. Și mi se pare la fel de important. Nu orice experiență frumoasă trebuie să ne schimbe viața. Unele trebuie doar să ne facă viața un pic mai frumoasă.

Deschidem stagiunea. Și ușa rămâne deschisă.

La Teatrul InDArt, ne pregătim să deschidem o nouă stagiune. După ani de spectacole, proiecte, festivaluri și întâlniri cu oameni foarte diferiți, am rămas cu aceeași convingere: teatrul se întâmplă cu adevărat atunci când există cineva care spune o poveste și cineva care este dispus să o primească. Începem stagiunea cu două comedii, pe 24 și 25 octombrie, la Teatrul Infinit din București.

Pe 24 octombrie, de la ora 19:30, vă așteptăm la „Casă, Dulce Haos”. Iar pe 25 octombrie, tot de la ora 19:30, la „Cu Dragoste, de Dincolo”.

Sunt două întâlniri cu umorul, cu relațiile dintre oameni și cu acele situații în care viața pare să fi improvizat fără să ne anunțe. Ceea ce, dacă mă întrebați pe mine, face parte din farmecul ei. Mi-ar plăcea ca oamenii să vină la aceste spectacole fără presiunea de a învăța ceva, de a înțelege neapărat un mesaj sau de a pleca mai înțelepți decât au intrat. Să vină curioși. Să vină cu prietenii, cu partenerii, cu oamenii cu care râd ușor sau cu cei cu care poate ar avea nevoie să râdă puțin mai des. Să-și dea voie să se bucure. Pentru că teatrul nu trebuie să fie o experiență solemnă ca să fie valoroasă. O comedie poate să fie inteligentă fără să fie pretențioasă, profundă fără să fie apăsătoare și emoționantă fără să ne ceară să ne ascundem zâmbetul.

Până la urmă, despre oameni este vorba

Am ajuns să cred că una dintre marile noastre nevoi este să fim împreună fără să avem mereu ceva de demonstrat. Să stăm unii lângă alții fără să ne comparăm. Să ne bucurăm de aceeași poveste. Să râdem în același timp, chiar dacă venim din lumi diferite și avem vieți care nu seamănă deloc. Într-o sală de teatru, pentru câteva zeci de minute sau pentru câteva ore, toate aceste diferențe pot să treacă în plan secund. Nu mai contează atât de mult ce facem, ce funcție avem sau cât de bine ne descurcăm în viața de zi cu zi. Contează că suntem acolo. Împreună. Poate că aceasta este și una dintre formele frumoase ale dezvoltării umane: să învățăm să fim mai atenți la ceilalți, mai curioși, mai puțin grăbiți să punem etichete și ceva mai dispuși să ne bucurăm de lucrurile simple.

Eu voi continua să fac teatru. Să caut povești, să lucrez cu actori, să mă bucur când o sală râde și să mă întreb, după fiecare spectacol, ce am mai putea face pentru ca întâlnirea următoare să fie și mai frumoasă. Iar la începutul acestei stagiuni, invitația mea este simplă: veniți la teatru. Nu pentru că trebuie. Nu pentru că este ceva ce se cuvine să facem. Ci pentru că avem nevoie, din când în când, să ieșim din ritmul nostru și să ne întâlnim cu ceilalți într-un loc în care emoția, inteligența și umorul au voie să stea la aceeași masă.

Și, dacă se poate, să râdem.

Să mai și râdem. Unii cu alții, nu unii de alții.

Ne vedem la teatru.

Bogdan Gagu

regizor, Director Teatrul InDArt