CItesti acum
Cum să le faci față unor părinți dominatori și manipulatori

Cum să le faci față unor părinți dominatori și manipulatori

Aproape toţi copiii au auzit măcar o dată în viaţă: „Faci cum spun eu, este spre binele tău“. Există părinţi dominatori şi părinţi manipulatori şi nici măcar nu putem afirma care categorie e mai toxică.

 

Părinţii dominatori

Știu întotdeauna ce e mai bine pentru copil, şi poate că aşa este, însă până la un punct. Considerând că îi protejează, părinţii nu permit copiilor să exploreze, să-şi dezvolte creativitatea, să acţioneze, să încerce etc. şi, în acest fel, sunt controlaţi permanent, li se interzic lucruri, așa încât copiii cresc temători şi anxioşi, emotivi, chiar fricoşi.

Şi asta nu e tot. Chiar şi la adolescenţă sau maturitate, aceşti părinţi simt nevoia să-şi controleze copiii, să le dea sfaturi „preţioase“, să le invadeze viaţa chiar, şi astfel se nasc conflicte, frustrări.

Citește și:

Parenting: 5 sfaturi pe care ne-am săturat să le auzim

Top 5 greșeli de parenting

Şi manipularea este tot o formă de dominaţie, dar mai subtilă, părinţii manipulatori obţin ceea ce vor şi, chiar dacă pare o tehnică nevinovată (pentru că se acţionează mai fin!), este tot un instrument de control deliberat, cu rezultate distructive pe termen lung, care afectează relaţia părinte-copil.

Mulţi părinţi consideră că a certa copilul, a-l critica sau a-l insulta nu este atât de grav ca a-l bate.

Însă mulţi adulţi, în terapie, spun că, în copilărie, ar fi preferat să fie bătuţi decât să audă aproape zilnic injurii şi critici umilitoare, pentru că, consideră ei, o vânătaie se vindecă mai repede decât o cicatrice psihologică.

Ca psiholog, eu cred că nu e chiar aşa, iar violenţa fizică şi cea verbală lasă urme care nasc adevărate traume – în ambele cazuri, stima de sine va avea de suferit, dar despre asta vom vorbi altădată.

 

Toxicii…

…sunt şi părinţii perfecţionişti care vor copii perfecţi, deşi aşa ceva nu există. Însă ei vor performanţe remarcabile la şcoală, proiectând asupra copiilor propria neputinţă, propriile eşecuri, obligând copilul să fie competitiv şi premiant, neavând dreptul la greşeli sau rateuri.

De cele mai multe ori, aspiraţiile părinţilor nu sunt îndeplinite, pentru că sunt ambiţii irealizabile, de perfecţiune, copilul neavând capacitățile/abilitățile necesare de a fi cel mai bun în ceea ce face şi, de aici, un şir întreg de frustrări, reproşuri şi critici.

Aceşti copii, care au neşansa să aibă părinţi de tipul celor descrişi mai sus, cresc frustraţi, uneori complexaţi; de cele mai multe ori, sunt tentaţi să imite comportamentul părinţilor şi aşa vor fi şi ei la maturitate cu propriii copii.

Şi cel mai grav este că rămân persoane cu stimă de sine scăzută, iar acest lucru stă la originea multor tulburări psihologice, printre care fobia socială, bulimia, timiditatea excesivă, lipsa de încredere în sine etc.

Psihoterapia este o tehnică foarte bună, multe se pot corecta, rezolva cu ajutorul ei, însă dacă ar fi să dau un sfat printr-o singură frază, cred că s-ar potrivi ceea ce am citit într-o carte mai demult, şi anume:

„Dacă vrei să ajungi la destinaţia visurilor tale, trebuie să faci pace cu ceea ce ai trăit, cu ceea ce eşti şi cu ceea ce vrei să devii“.

Iertarea nu este un proces care se manifestă spontan, dar este un sentiment care eliberează persoana de vinovăţie, inferioritate, mânie; iertarea înseamnă pur şi simplu bucurie, eliberare.

 

Iertarea obligatorie

Da, este obligatorie pentru cine vrea să trăiască armonios şi împăcat, pentru că iertarea, în sine, este un act perfect egoist: nu are nimic de-a face cu celălalt, are de-a face doar cu pacea interioară, cu fericirea, cu propriul succes şi propriul viitor.

Practic, iertarea, dacă este corect percepută, îi aduce mai multe beneficii celui care iartă decât celui care este iertat. Iar la şedinţele de terapie se ajunge inevitabil la lecţia iertării, fie că e vorba de propria persoană sau de iertarea celorlalţi, în foarte multe cazuri fiind vorba de părinţi.

Procesul iertării celorlalţi începe, de fapt, cu iertarea de sine. Iertarea înseamnă renunţarea la sentimentul de vinovăţie faţă de propria persoană, dar şi la duşmănie faţă de alte persoane, înseamnă eliberare, este nevoie de curaj şi înţelegere pentru a putea ierta, înseamnă transformarea energiei negative; în ultimă instanţă, înseamnă chiar progres, evoluţie.

În Biblie, cuvântul „iertare“ înseamnă „a renunţa“, e ca şi cum nu am mai cere restituirea unei datorii. Îi iertăm pe alţii când nu mai avem resentimente şi renunţăm la orice pretenţie de a primi o compensaţie pentru durerea pricinuită sau pierderea suferită.

A ierta nu înseamnă neapărat a relua o legătură, dacă nu mai dorim acest lucru, ci înseamnă a nu mai purta ranchiună, a nu mai „ţine duşmănie“ (cum zicem popular), a nu mai ţine cont de răul suferit.

Se poate trăi şi fără să iertăm, unii nu vor practica niciodată iertarea, orgoliul îi împiedică să o facă, dar trăiesc cu sentimente contradictorii toată viaţa – practic, îşi fac rău fără să vrea.

 

Ce este interzis, ca părinte

În cartea Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi, scrisă de Augusto Jorge Cury, psihiatru şi psihoterapeut brazilian, sunt descrise pe larg aceste comportamente nocive:

corecţia în public, autoritatea cu agresivitate, pedepsele exagerate şi fără explicaţii, critica excesivă, încălcarea cuvântului, distrugerea viselor şi speranţelor şi proiectarea propriilor vise din copilărie asupra copiilor

– mai concret spus, ceea ce nu au reuşit niciodată părinţii (deşi şi-au dorit), vor să facă acum copiii lor, nu contează dacă li se potriveşte sau nu.

Părinţii nu consideră că greşesc, dimpotrivă, argu­men­tează că procedează astfel pentru a responsabiliza copilul, pentru a-l educa exemplar, pentru a-l face să fie moral şi serios, însă corecţia se face în particular, copilul trebuie ghidat să reflecteze asupra faptelor sale, iar autoritatea nu se impune prin agresivitate.

Părinţii nu trebuie să se teamă că-şi pierd autoritatea în faţa copiilor, ci că-şi pierd respectul copiilor din cauza autorităţii agresive.

 

Neglijenți și autoritari

În primul rând, aş enumera şi aş explica cele patru stiluri parentale care s-au creat în funcţie de îmbinarea dintre gradul de apropiere faţă de copil şi gradul de control exercitat.

Stilul autoritar – care se caracterizează prin exercitarea unui nivel ridicat de control şi prin manifestarea unui nivel scăzut de afecţiune din partea părintelui în relaţia cu copilul.

Părinţii care adoptă acest stil parental, impun standarde ridicate şi stabilesc multe reguli şi limite în privinţa comportamentului copilului.

Stilul permisiv – care este opusul celui autoritar. În acest caz, părintele nu exercită aproape niciun grad de control în relaţia cu copilul, din dorinţa de a păstra o relaţie apropiată cu acesta.

Părinţii permisivi au o relaţie apropiată cu copilul, arătându-şi afecţiunea faţă de el, nu îi refuză niciodată cerinţele şi nu interzic anumite comportamente, deşi acestea nu sunt benefice pentru copil, crescând, de fapt, un copil răsfăţat.

Citeste si

Stilul neglijent – reprezintă stilul parental caracterizat printr-un nivel scăzut al ambelor elemente componente: căldură sufletească şi control.

Aceştia sunt părinţii absenţi, care nu doar că nu impun reguli sau limite în privinţa comportamentului, dar nici nu le oferă afecţiune copiilor.

Ei nu petrec timp împreună cu copiii lor, nu sunt deschişi comunicării şi nu se arată interesaţi de activităţile copiilor.

Stilul competent este cel mai echilibrat – din acest motiv, copiii care au părinţi de acest tip cresc şi se dezvoltă armonios. Acest stil este şi cel recomandat a fi adoptat de către părinţi pentru a creşte şi educa un copil fericit.

Stilul competent presupune stabilirea regulilor împreună cu copilul, comunicarea deschisă cu acesta şi menţinerea unei relaţii apropiate de copil.

Este clar că stilul de parenting este format sub influenţa părinţilor, în propria familie, copilăria şi relaţia cu părinţii având un cuvânt de spus asupra rolului de părinte.

 

Câtă autoritate e sănătoasă  și câtă nu

E bine să facem diferenţa între a fi autoritar şi a avea autoritate. Cei mai mulţi părinţi consideră benefic să fie autoritari, crezând că, dacă se impun în faţă copilului (prin orice mijloace!), îl educă, „scot om din el“.

Însă nu e cea mai bună abordare. A-ţi spori autoritatea în faţa copilului înseamnă a-l îndruma, a nu-l obliga, a fi demn şi integru, a şti clar care e diferenţa dintre ordin şi recomandare.

Un părinte autoritar se impune, îşi exercită controlul asupra copilului, nu are încredere în capacităţile lui, îl obligă pe copil să acţioneze conform propriilor păreri.

Un părinte cu autoritate dă dovadă de alte calităţi în relaţia cu copilul său, îl respectă, îl ascultă, comunică cu el, îl încurajează să-şi dezvolte creativitatea, are încredere în capacităţile copilului şi, doar dacă e cazul, mai întâi avertizează, apoi pedepseşte.

Şi, cel mai important: atunci când trebuie luate decizii care-l privesc pe copil, îl implică şi pe el în acest proces.

 

 

Ce să faci și ce să nu faci

  1. Iubiţi-vă copilul şi petreceţi cât mai mult timp cu el.
  2. Fiţi un exemplu pozitiv pentru copilul dvs.
  3. Încurajaţi autonomia şi creativitatea copilului.
  4. Nu minţiţi copilul şi ţineţi-vă promisiunile faţă de el.
  5. Păstraţi o atmosferă armonioasă în casă.
  6. Oferiţi copilului siguranţă, confort, încredere.
  7. Impuneţi reguli şi limite, dar explicați copilului utilitatea lor.
  8. Nu vă certaţi cu soţul/soţia în faţa copilului.
  9. Lăudaţi-l atunci când e cazul.
  10. Respectaţi personalitatea copilului.

 

 

De Adriana Costișanu Savu și Gina Costișanu Bianu

Foto: 123rf.com

Care este reactia ta?
Frumos
0
În regulă
0
Jucăuș
0
Se poate si mai bine
0
Vezi comentarii (0)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

La inceputul paginii