Intrebare pentru un tanar politician – de Irina Pacurariu
Mi-a povestit un prieten ca ultima expresie cu care s-a intors in minte dupa o calatorie la Chisinau inseamna, intr-o traducere mot- -mot, „cum la singur“. Greu de inchipuit, dar este echivalentul lui „ce mai faci?”.
Faptul ca poti pune o intrebare banala, formala chiar, atingand adevaruri esentiale mi-a ajuns. Ce suntem de fapt decat niste fiinte singure, mereu in asteptarea cuiva care sa para interesat de noi insine si nu de cat am cheltuit sau de ce detinem?
De cele mai multe ori ne este si frica sa recunoastem ca in vietile noastre o astfel de intalnire nu apare niciodata. Esuam in povesti banale care ne sfasie nervii sau sanatatea si ne amagim cu cate o noapte de amor, pacalindu-ne ca asta a fost marea iubire.
Nu m-au atins depresiile din sezonul asta, pur si simplu am mai bifat un an de viata, si nu stiu cat am folosit din cei 38 care au trecut. Habar n-am daca vreodata cineva a vrut cu adevarat sa stie ce fac, daca mi-e bine. N-as vrea sa fiu ipocrita si sa nu recunosc ca am stiut de cateva ori in viata ca sunt iubita. Doar ca asta nu consuma pe termen lung disperarea singuratatilor de fiecare dimineata.
Am o prietena careia, aparent, nu-i mai lipseste nimic din ce te astepti sa multumeasca o femeie. Bogata, cu un barbat care s-a invoit sa-i fie pe termen nelimitat partener la bine si rau, mama de copil adolescent. Ajunsa la varsta si in situatia de a face experimente sociale, a intrat in jocuri complicate pentru liga campionilor publici din peisajul romanesc, iar eu gravitez in jurul ei si ma intreb neincetat de ce a intrat in politica.
Ce-i trebuie sa inoate in ape atat de tulburi, cand ar putea pluti doar in croaziere de lux? Cui foloseste? Am intrebat-o si raspunsul m-a nedumerit de tot. Nu-i obligatia de a juca in hora unde ai apucat sa intri – nici pe departe. Nu-i nici sansa de a se imbogati mai mult. S-a trezit intr-o zi si a stiut ca asta trebuie sa faca. M-am gandit ca-i un raspuns doar pentru mine, prietena incapabila sa inteleaga mecanismul puterii. Altfel, cum sa intri intr-o lupta dura si perdanta inca de la linia de plecare, riscand sa-ti distrugi credibilitatea slefuita in 15 ani de munca?
Sa vrei sa-ti urmezi un ideal? Sa speri intr-o lume pe care tu poti s-o faci mai buna? Traim vremuri in care o astfel de motivatie nu merita doar cateva ironii, ci amenda unei etichete de ipocrizie. Si totusi, n-am curaj sa pun etichete. O astept cu rezultatul unei biopsii pe care doctorii o obliga sa o repete, stiu ca, indiferent de verdict, va merge mai departe si nu sunt sigura ca cineva a intrebat-o vreodata: „Cum la singur?”. Poate ca era timpul..
