CItesti acum
Cine (mai) suntem? Povestea personală scrisă în vremuri complicate

Cine (mai) suntem? Povestea personală scrisă în vremuri complicate

Andra Samson

Acum poate mai intens ca niciodată ne rescriem povestea colectivă, dar mai devreme de asta ne-o recompunem pe cea personală. Nici vorbă ca vremurile pe care le parcurgem să ne lase neatinși. Indiferent de dârzenia cu care poate unii dintre noi alegem să traversăm perioada grea generată de pandemie sau, dimpotrivă, fragilitatea pe care o resimțim, un lucru e cert – acela că ne preschimbă într-un altul sau în alta. Povestea mare, întocmai ca istoria mare, e alcătuită mereu din istoria mică cu ramificații dintre cele mai subtile, care conțin poveștile fiecăruia, ca un mozaic. De data aceasta însă este un mozaic suprapus și mult mai alambicat, căci – nu-i așa? – observăm în fiecare zi că ceea ce parcurgem în perioada asta nu-i nicidecum simplu și nici dintre poveștile lui „s-a mai văzut”.

Drumul străbătut acum ne remodelează chipul din oglindă și ne reconturează identitatea, chiar dacă nu pare sau nu suntem noi încă gata să admitem. Simțim nevoia să ne spunem povestea, nu numai ca o punte care să ne lege de celălalt de care am fost privați, ci și ca să pricepem mai bine ce se petrece cu noi. Lipsa celuilalt de lângă noi, cel care are de obicei rol de oglindă, ne reflectă mai clar cine suntem – pentru că mereu avem nevoie de mirajul acestei refexii -, ne împinge la a ne șopti povestea în felurite chipuri. Fie ne spunem povestea în sine și apoi o ascundem poate în sertare, fie – dimpotrivă – ne îndeamnă să căutăm forme creative în exterior. Ne compunem înfățișări vizuale sau altminteri pentru a ne exprima într-un fel un nou eu, mai stângaci sau mai articulat. Oricum am lua-o, acest lucru proiectează în afară o versiune nouă a noastră. Devenim altcineva? Poate. Dar nu e de speriat.

Între patru pereți, una dintre căile prin care putem ajunge la răspunsuri mai clare este scrisul. De la un jurnal clasic sau versuri până la cele mai jucăușe scrieri de ficțiune în care ne dăm voie să fim cine sau ce vrem, surprind fuxul firesc al vremii noastre. Se întâmplă o serie de miracole când scriem și, parcă, da, nu strică unul în plus acum. Dar să le luăm pe rând:

Așezarea poveștii personale pe foaia albă de hârtie limpezește mintea, oricum cocoșată de povara fricilor firești de acum. Aș putea să nu las să treacă o zi fără câteva rânduri la care peste ani mă pot uita înapoi nu doar ca la o simplă notă de jurnal, ci ca la o cronică nemaiîntâlnită a vremurilor, un martor-ciob din multele care vor compune mozaicul istoriei mari, de pildă. Povestea mea se împletește cu altele poate asemănătoare, poate deloc, dar sigur colorează povestea colectivă mai nuanțat. Iar asta mereu ajută.

Memoria surprinsă pe viu, acum, în povestea pe care o scriu despre mine, despre vremuri, despre ce simt, construiește realitatea în care mă aflu. Mai târziu am să mă uit cu mirare și-am să-mi mulțumesc poate că am acces la o frântură din cine sunt/eram pe vremurile astea, întocmai ca o fotografie, care mă lasă printr-o poartă îngustă să revăd trecutul, dar să îl și reclădesc cu ochii minții de peste ani. Ceea ce ne face să fim cine suntem este bunăoară și reamintirea noastră de sine. Uitări sunt mii, deci un memento ne țintuiește o clipă în acum și mai târziu ne ajută să călătorim în timp.

Scrisul e și o renegociere a spațiului – ies puțin din mine și intru în alt spațiu pe care îl creez prin propria mea poveste – o nouă lume. Da, devin un mic zeu care-și făurește singur tărâmul. În felul acesta, mă văd din exterior mai bine și îmi pot ordona răspunsuri la multe frământări, privind un pic mai obiectiv peste mine de la distanță.

Citeste si

Punerea pe hârtie mai are o virtute, cu precădere acum, când nu pot sparge zidurile între care sunt consemnat o vreme, – mă lasă să evadez în voie, iar hotarele până la care ajung se sfârșesc doar acolo unde pun eu punct imaginației sau stiloul jos. În scris, îmi dau voie să notez fidel ce mi se-ntâmplă, și totodată îmi cresc aripi care sfidează zăgazurile care ne-au limitat ieșirile.

Călătoria prin poveste tămăduiește. Nu vreo boală care macină, dar un dor sau o lipsă, mai ales în vremuri mai amare, sigur alină. Puterea de leac a poveștii stă și-n sensuri mai adânci despre cine suntem și cine devenim în bătaia valurilor. În felul acesta povestea personală ne vorbește un pic mai limpede despre cine (mai) suntem.   

Andra Samson este antropolog, scriitor și lector la Fundația Calea Victoriei unde susține cursul online Cum să-ţi scrii povestea personală.

Abonează-te la newsletter!

Abonează-te la newsletter!

Primește săptămânal resurse prin intermediul e-mail-ului!

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

Vezi comentarii (0)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top