Copiii si capricile

Alice M. Dinca este psiholog si psihoterapeut la  Spitalul Clinic de Urgenta „Bagdasar-Arseni“. I-am cerut opinia cu privire la educatia optima atunci cand capriciile copiilor ii fac pe parinti sa se simta depasiti si extenuati.

Psychologies: Ce e de facut atunci cand mofturile copiilor ii scot din minti pe parinti? Cand cei mici le pun rabdarea la incercare in cel mai inalt grad?

Alice M. Dinca: Inainte de a initia orice actiune asupra unui copil, priviti-i ochii si veti intelege ca si el isi experimenteaza pentru prima data rolul: acela de copil, ceva unic (ca si parintele, de altfel) si este parte a procesului de educatie si nu obiect de educat – ca sa nu spun ,,dresat“!

Atat copilul, cat si parintele se descopera, fiecare, in rolul sau si, atat timp cat invatarea ,,curge“ in ambele sensuri (de la parinte catre copil si de la copil catre parinte), se poate spune ca are loc un proces de educare.

A fi parinte inseamna si asumarea iesirii din ,,zona de confort/comoditate“ – si m-as referi aici la faptul ca exista tendinta de a forma copiii in ,,a vedea“ viata, lumea, realitatea prin ochii parintilor si nu cum este natural: ca parintele sa sustina copilul prin a explora si privi viata, lumea, prin ochii proprii, dezvoltand modul sau unic de a percepe, de a gandi,  de a crea.

 

La ce varsta pot discutiile sa fie abordate mai matur? Cand li se explica ce nu e bine si de ce etc.?

A. M. D.: Varsta la care pot fi abordate dis­cutii este variabila, incepe undeva intre cinci-sapte ani si nu se mai termina niciodata, in functie de factorii implicati: creierul cu propria sa anatomie, mos­tenirea genetica, inteligenta nativa, factorii de mediu in care creste si se formeaza copilul etc.

Pe langa stradania copilului de a descoperi si intelege lumea, el are de dezvoltat si capacitatea de a percepe, a procesa si a transmite mesaje, comunicand prin simboluri (sunete, semne, gesturi, cuvinte) invatate de la cei din jur prin repetitie si practica.

Prin acest mecanism, copilul isi creeaza o realitate in mintea sa, cu care urmeaza sa functioneze in realitate. „Ceea ce credem despre noi ca suntem, este dictat de toate cate s-au spus despre noi si locul nostru in lume!“

 

E o drama daca cel mic mai primeste o palma la fundulet cand depaseste orice limita? Multi parinti ajung acolo si apoi se simt vinovati.

A. M. D.: Daca pentru adult este doar o ,,palma la fundulet“, pentru copil are o cu totul alta semnifica­tie (nedreptate, vinovatie etc.). Parintele care a primit in formarea lui ,,palma la fundulet“, o transmite mai departe; parintele care nu cunoaste acest mod de comunicare, va folosi alte metode de educare. Vinovatia este un subiect care cere o abordare detaliata, intr-un alt context.

Copilul ,,depaseste orice limita“ atunci cand nevoile lui de baza, adecvate vars­tei, sunt ignorate de catre parinte sau de un adult din preajma. Copilul, in prima parte a vietii si nu numai, are nevoie, in primul rand, sa invete sa daruiasca si sa primeasca iubire, acceptare, protectie, incredere si incurajare ca si el poate face lucruri minunate cautand si dand un sens existentei lui.

 

Cand copiii altora depasesc limitele cu ai nostri – de pilda, cand copiii de la gradinita il lovesc pe al meu –, eu ce trebuie sa fac?

A. M. D.: Cauzele pot fi multiple in astfel de situatii, insa este si perioada in care copilul intra in contact cu un mediu nou, in care intalneste mai multi copii si fiecare cauta sa se adapteze.

Ei invata sa comunice cu ceilalti, si atunci cand lipseste prezenta unui parinte sau a unui adult care sa intervina in a facilita abordarea unui partener de joaca, ei recurg la astfel de gesturi, considerandu-le, de cele mai multe ori, un salut.

Cand copilul vine cu o astfel de experienta, este nevoie sa fie ascultat despre ceea ce crede, ce simte si ce intelege el din situatia res­pectiva, luand apoi o decizie in care este implicata si parerea lui (de exemplu, in a dori sa se cunoasca cu copilul care l-a lovit, sa se imprieteneasca si sa-i devina partener de joaca pe termen lung).

 

Cum pot fi invatati copiii sa fie dis­ciplinati, sa isi mentina camera in ordine, de exemplu? Dar alte obiceiuri bune, teme facute la timp etc.?

A. M. D.: Copiii sunt receptivi la disciplina prin a-i implica, prin a le cere parerea, prin a le oferi alternative, prin a-i valoriza, prin a-i valida in ceea ce se implica ei si prin a-i compensa conform nevoilor lor reale, fara a le impune, fara a-i critica, fara a le minimaliza eforturile etc.

Din pacate, copiilor le este insuflata ideea ca scoala este ceva obligatoriu, ceva greu, caruia trebuie sa se conformeze, ceva ce implica mult efort si care cere mult timp si nu ca ar fi un dar ce ii ajuta pe copii sa-si gaseasca propriile instrumente in a se descoperi pe sine, in a se forma pe sine, in a-si gasi propria cale.

Un factor important si tot mai putin alocat in educatia copiilor este timpul parintilor petrecut impreuna cu copilul,  in care parintele sa fie total prezent si atent, nu raspunzand la telefon, nu uitandu-se la televizor, nu citind pe tableta/calculator etc. atunci cand este cu el.

 

Cum ati defini autoritatea cea buna? Nici excesiva, dar nici absenta?

A. M. D.: O autoritate buna implica capacitatea parintelui de a raspunde nevoilor copiilor, nelasand loc in a se forma la tot felul de rezistente, ci implicand motivatia in a exprima ceea ce cred, ce simt, ce doresc.

Este nevoie ca parintele sa stie sa asculte fara a judeca/critica, minimaliza/exagera etc. sentimentele si motivele pentru care un copil opune rezistenta sau revendica o nevoie.

Copilul are nevoie sa invete sa isi precizeze nevoile si, din pacate, se obisnuieste ca parintele sa ofere ce crede el de cuviinta ca are nevoie copilul. Astfel, se creeaza ,,handicapul“ cu care pleaca in viata, acela de a crede ca oricine altcineva este responsabil pentru nevoile sale, nu el.

Si, nu in ultimul rand, o buna autoritate incepe prin puterea exemplului. Este alcatuita din respect, din incredere, din corectitudine, din fermitate si, nu in ultimul rand, din flexibilitate si tot ceea ce decurge din acestea.

 

http://alicemdinca.wordpress.com, tel. 0721 978 715