Când performanța devine scuză pentru abuz!
Abuz în sport. A ieșit la lumină tot mai des în ultimii ani, de la gimnastică la alte discipline. Nu trebuie să sapi prea adânc ca să-l găsești.
Se poate găsi relativ ușor.
Și nu doar în România.
Avem articole despre abuzurile jucătoarele de tenis: Jelena Dokic, Mary Pierce, Jennifer Capriati.
Cel mai tulburător nu este însă doar comportamentul în sine, cât justificarea lui.
Când un antrenor spune: „Ce antrenor nu face asta?”, asta nu este doar o scuză. Aceasta este mentalitatea care a răpit și răpește foarte multor sportivi posibilitatea de a-și atinge maximul de potențial.
Și să nu credem că doar în lumea sportului întâlnim generații întregi obișnuite să creadă că performanța vine la pachet cu durerea emoțională.
Asta este conversația pe care avem datoria să o schimbăm.
Când performanța devine povară: cazul Sabrina Voinea și lecția pe care o ignorăm
De curând, România a fost martoră la un episod care a reaprins o discuție cu miză mult mai mare decât un podium: relația dintre gimnasta Sabrina Voinea și antrenoarea sa, Camelia Voinea, care îi este și mamă.
Imaginile în care o vedem pe Sabrina, în copilărie, plângând în sala de antrenament, au stârnit valuri puternice de opinii: unii au văzut duritatea ca pe o metodă „normală” de a scoate campioni, alții au pus sub semnul întrebării costul emoțional al acestei normalități.
Între aceste două extreme stă o realitate mai complexă.
Aici nu vorbim doar despre vinovăție sau nevinovăție, ci despre o cultură a performanței care, de zeci de ani, a confundat presiunea cu disciplina și sacrificiul cu iubirea.
Un copil nu cere să renunțe la visul lui. Cere doar să nu fie forțat să-l trăiască în durere.
Chiar și când intenția vine din protecție, din ambiție sau din dorința sinceră de succes, efectul poate răni.
Nu pentru că un părinte sau un antrenor „vrea răul”, ci pentru că sistemul i-a învățat că duritatea formează campioni, iar blândețea îi strică.
Sabrina Voinea nu este doar un caz – este o oglindă
O reflectare a unui tipar acceptat: „Suferința te face puternic.”
Dar poate că un copil care spune „nu mai pot” nu cere scutire, ci un alt fel de drum spre performanță. Un drum bazat pe asumare, nu pe frică. Atunci când sportivul își înțelege propriul corp, propriile limite și propriile alegeri, disciplina devine decizie, nu dresaj.
Excelența nu mai are nevoie de traumă pentru a exista.
Cazul Sabrina Voinea ne obligă să privim dincolo de medalii: să înțelegem cum se construiește, de fapt, performanța.
Să ne întrebăm nu „de ce plângea un copil la antrenamente?”, ci „de ce am crezut atât de mult timp că e normal?”.
Poate că schimbarea începe exact aici.
În refuzul de a confunda durerea cu valoarea, frica cu educația și sacrificiul cu obligația.
Iar dacă vrem campioni care să rămână întregi, emoțional și fizic, atunci performanța trebuie să fie o alegere, nu o pedeapsă.
Abuzul nu este disciplină. Umilința nu este metodă. Iar frica nu produce educație
Sunt sub influența unui comentariu, care încerca să justifice comportamentul abuziv al antrenoarei.
Pun aici doar o propoziție:
„…E greu de digerat, dar în sport fără disciplină și sacrificiu, nu ai ce căuta!”.
Da, ai nevoie de disciplină, ai nevoie câteodată chiar de sacrificiu pentru a obține performanța, pentru a-ți atinge obiectivele.
Dar acest lucru se întâmplă doar după ce copilul își asumă asta!
Își asumă că are nevoie de mai multă muncă, își asumă că are nevoie de mai multă disciplină, de mai puțin timp liber. Vrea să plătească obiectivul mare de peste ani cu „sacrificiul” din prezent.
Vorbesc de copii de peste 10 ani aici.
Și, ce-i interesant, după ce copilul face această alegere, nici nu mai percepe acest lucru ca fiind un sacrificiu! Are, poate, o părere de rău că unii prieteni sau colegi merg la o petrecere și el nu poate atunci, dar este detașat, și-a asumat acest lucru!
Este al lui, nu vine cineva din exterior să îi impună, chiar părinte fiind!
Unele sportive au început să vorbească mai deschis despre ce se întâmplă, în unele cazuri, „în spatele medaliei”: presiune, jigniri, intimidare, exerciții forțate cu durere și justificări care sunt venite din alt secol.
Dar dinamica nu se oprește în sala de gimnastică.
Adevărul este dur: același tipar îl vedem în unele familii, în unele relații, în școli, în unele companii.
Aceeași scuză se ascunde peste tot:
„Așa se face. Așa cresc oamenii puternici. Așa se clădește caracterul”
Numai că cercetarea științifică ne învață altceva.
30% dintre copiii sub 6 ani din România sunt supuși abuzurilor fizice sau emoționale
Creierul nu performează sub frică
Când corpul este în tensiune, când mintea este în alertă, când simte rușine sau simte amenințare, când apare frica, sistemul nervos nu învață optim.
Motricitatea fină scade, tehnica se degradează, concentrarea se este sub ceea ce trebuie.
Da, poți obține disciplină pe termen scurt prin frică, însă plătești cu anxietate, randament slab și epuizare pe termen lung.
Performanța reală, cea sustenabilă, apare atunci când:
- există încredere între antrenor și sportiv (și părinte, dar mai multe, în cursul meu);
- creierul poate fi atent la senzațiile din corp,
- greșeala devine informație, nu pedeapsă.
Viitorul antrenamentului pentru performanță, nu doar în sport, este în zona antrenamentului neuro, bazat pe adaptare, pe măsurare, pe inteligență emoțională, pe relația sănătoasă cu efortul zilnic.
De ce e important pentru fiecare dintre noi, nu doar pentru sportivi
Pentru că exploatarea mascat în „metodă” poate apărea oriunde:
- în familie, când cineva ridică tonul și spune că te „educă”;
- la job, când un șef îți vorbește agresiv și numește asta „presiune profesională”;
- în relații, când controlul este vândut drept „grijă”;
- în familie, când copilul se simte rușinat pentru greșeli în numele „disciplinei”.
De fiecare dată când o femeie pune un „nu” ferm, nu doar se protejează pe ea însăși – schimbă standardul pentru generațiile care vin după.
Întrebarea esențială pe care orice om ar trebui să și-o pună
Nu este:
„Merit succesul doar dacă trec prin umilință?”
Ci aceasta:
„Cine îmi dezvoltă potențialul și cine încearcă doar să mă controleze?”
Răspunsul la această întrebare schimbă relații, schimbă cariere, schimbă vieți.
Și exact asta se întâmplă acum în sport: sportivii își recapătă poziția și ne arată că performanța nu are nevoie de impunere pentru a fi atinsă.
Viitorul este al performanței construite pe asumarea individuală
Ceea ce se întâmplă acum nu este doar un scandal.
Este semnul că trecem la un sport în care sportivul este în plin plan și își asumă acest lucru.
Sportul trece și în România de la antrenamentele în care antrenorul era, așa cum obișnuiește să spună Pierre de Hillerin – stăpân de sclavi – la antrenamentele în care sportivul este cel care alege, împreună cu cei din ecosistemul lui de sprijin (antrenori, doctori, specialiști).
Iar în acest ecosistem apar și părinții, cu rolul lor (din nou, mai multe în cursul meu).
Sportul se îndreaptă spre modele bazate pe știință, pe feedback, pe tehnologie, pe înțelegerea corpului, și mai puțin pe frică.
Imaginează-ți acum viitorul în care:
- sportivii își asumă, nu se tem;
- antrenorii ghidează, nu impun;
- femeile performează fără să fie rănite în proces;
- copiii învață că excelența poate fi profund umană.
Schimbarea începe când refuzăm normalizarea exploatarii, indiferent unde acesta apare.
Iar fiecare dintre noi care spune „Ajunge!” este parte din soluție.
