Neglijența emoțională naște rușinea
Neglijenta emotionala naște rușinea. Webinar „Rana tăcută a neglijenței” – despre cum copilăria neglijată ne modelează biologia, emoţiile şi relaţiile.
Neglijența emoțională naște rușinea
Oamenii nu vin în terapie spunând „mă simt rușinat”. Vin pentru că se simt nesiguri, blocați, pentru că trăiesc emoții pe care nu le pot conține sau sunt în relații în care nu se simt bine. Spun că au probleme cu stresul, anxietatea, depresia sau cu stima de sine.
Unii știu că au fost abuzați, bătuți, umiliți. Pot numi durerea și pot identifica nedreptatea. Aceștia au învățat reperul „răului” și al „greului”, dar nu cunosc „binele”.
Alții, în schimb, au crescut în familii „normale”, unde nu s-a țipat, dar nici nu s-a observat. Nici atât nu s-a simțit!
Viața lor părea „în regulă” privită din afară. Ei au trăit o altă formă de traumă, mai subtilă la exterior, tot atât de chinuitoare la interior: neglijența emoțională.
Aceștia nu au dezvoltat nici reperul ”răului”, nici reperul ”binelui”.
Copilul nevăzut devine adultul care nu se mai simte întreg
Sunt oameni care au crescut într-o singurătate emoțională sfâșietoare, în care nevoile lor nu au fost recunoscute, trăirile nu au fost oglindite, iar sensibilitatea lor a fost ignorată.
Iar ceea ce nu este văzut, încet-încet, încetează să mai existe. În lipsa acestor oglinzi afective, copilul nu-și mai poate simți clar conturul sinelui. Lumea devine difuză, oamenii neclari, iar orientarea interioară se pierde.
Copilul care nu primește răspuns la semnalele sale afective învață devreme că emoțiile sunt inutile sau chiar periculoase atât pentru el, cât și pentru ceilalți.
Fără un adult care să-i liniștească sufletul, să-i traducă stările în înțelesuri, corpul său se dereglează. Sistemul nervos alternează între hiperstimulare și disociere ca o formă de protecție care taie legătura dintre trăire și exprimare.
Așa se naște sentimentul dureros că „ceva este în neregulă cu mine.” Nevoia de conexiune care nu primește răspuns devine o rană adâncă.
Din ea se naște rușinea ca o formă de autoacuzare pentru toate absențele relaționale. Persoana începe să se învinovățească pentru tot ce nu a primit și poartă cu sine povara neputinței reglării emoționale, absența abilităților relaționale, dificultatea de a se îngriji pe sine.
Urmele neglijenței și lipsa legăturilor relaționale
Rușinea nu apare pentru că nu am fost admirați sau adorați, ci pentru că nu ni s-a împlinit nevoia fundamentală de conectare și comuniune emoțională.
„De-a lungul vieții, relațiile bune ne ajută să ne simțim coerenți și demni de iubire.”
Când suferim, prezența unei alte persoane prin ochii săi care ne văd, urechile sale care ne aud și vorba bună care ne liniștește reprezintă adevărate surse de reglare. Dar când relațiile devin mai degrabă surse de respingere sau tăcere, rușinea se adâncește.
În loc să ne susțină să ne regăsim, ele ne fac să ne pierdem și mai mult.
Cum ne reglează sau ne dereglează relațiile
O persoană care reglează este cineva care răspunde emoțiilor noastre în moduri care ne ajută să le trăim fără să fim copleșiți.
O persoană care dereglează, în schimb, e cineva în care vrei să ai încredere, dar răspunsul ei sau absența răspunsului, te lasă singur în mijlocul furtunii. În loc să simți siguranță, simți prăbușire.
„În loc de calm, apare dezorientare. În loc de contact relațional, se instalează golul dintre «noi».”
Astfel, rușinea dezintegrează sinele în relație și înlocuiește speranța cu colapsul. Corpul simte durerea înainte ca mintea să o poată formula: mușchii se înmoaie, privirea cade în pământ, vocea se stinge.
Când un afect devine conștient, el se transformă în sentiment iar sentimentele, în timp, se leagă de amintiri și sensuri.
Afectul este biologie, dar emoția devine biografie atunci când cunoaștem povestea tuturor momentelor în care am căzut brusc din grația celui care trebuia să ne țină întregi.
Rușinea – ecoul absenței relaționale
Rușinea este o maladie a sufletului. Nu contează dacă ai fost rușinat de alții sau te rușinezi singur. În ambele cazuri te simți gol, defect, dezonorat și lipsit de demnitate. Ea începe mereu din interiorul relației, în acel spațiu de vulnerabilitate unde ai fost dependent de un altul și totodată respins, trădându-ți astfel nevoia de acceptare de sine și de iubire.
Ori neîmplinirea iubirii se transformă în furie umilitoare, furia în dispreț iar disprețul în ură de sine.
Distanța dintre nevoile noastre emoționale și capacitatea celor din jur de a răspunde la ele vor da mereu măsura intensității rușinii. Chiar și discrepanțele mici dar repetate, devin fisuri permanente în țesătura fină a sinelui.
Cei care trăiesc cu rușine se simt ca niște impostori în propria viață, mereu expuși, inferiori, murdari, nepotriviți.
„Uneori rușinea se transformă în furie, alteori în invidie sau în retragere. Este o emoție care arde și paralizează în același timp.”
Vindecarea prin relație: când neglijența emoțională începe să-și piardă puterea
Dintr-o legătură ruptă se naște rușinea și prin refacerea legăturii relaționale apare vindecarea.
Copilul neglijat învață să se protejeze prin retragere, evitând emoțiile și apropierea. Iar la maturitate, aceste strategii devin perfecționism, control, critică de sine, dependență, toate fiind de fapt moduri de a reconstrui o coerență pierdută cândva, într-un contact dureros cu cineva care a contat.
Vindecarea vine din prezența unui alt om capabil să stea, să asculte, să conțină fără să judece.
În terapie, acest proces poartă numele de reglare intersubiectivă: acel spațiu în care cineva poate fi martor la durerea ta fără să fugă și fără să o repare. Doar să o țină împreună cu tine, până când ea devine suportabilă.
Neglijența trăită devreme frânge încrederea în lume, iar adultul care a trăit în această absență se teme instinctiv de relații. Numai că drumul spre sine trece tot prin celălalt.
În relații ne-am rănit. Tot în relații ne vindecăm.
Webinar: Rana tăcută a neglijenței. Despre cum copilăria neglijată ne modelează biologia, emoţiile şi relaţiile.
Unele răni nu țipă. Se așază în tăcere în corp, în gânduri și în felul în care iubim.
În spatele nevoii de control, al oboselii cronice sau al perfecționismului tăcut se ascunde adesea un copil care a învățat devreme că emoțiile lui nu contează, iar nevoile nu sunt o prioritate.
Neglijarea emoțională nu are ecouri zgomotoase, dar lasă urme profunde: un sistem nervos mereu în gardă, un corp tensionat și o minte care nu mai știe să se odihnească.
Acest webinar este o invitație la înțelegere și blândețe față de propria poveste.
- Împreună, vom explora felul în care absența conexiunii timpurii modelează biologia, relațiile și modul nostru de a simți.
- Vei afla cum lipsa oglindirii emoționale din copilărie se imprimă în arhitectura creierului – în amigdala, hipocampul și cortexul prefrontal – și cum aceste modificări pot influența felul în care reacționăm la stres, la apropiere și la iubire.
„Ce parte din tine a învățat să nu ceară ceea ce are nevoie?”
Aceasta e întrebarea centrală a întâlnirii – un punct de pornire către recunoaștere, vindecare și reconectare.
Webinarul este facilitat de Mariana Cosenco, psihoterapeut cu peste 15 ani de experiență în lucrul cu traumele relaționale și cu procesele de transformare personală.
Este un spațiu sigur, de reflecție, în care poți înțelege cum absența grijii de altădată continuă să îți modeleze prezentul.
Un loc unde, poate pentru prima dată, îți vei da voie să fii văzut.
