Scurt tratat despre rușine, în epoca în care se poartă dezinhibarea
Cândva, rușinea era o sabie cu un singur tăiș.
Te lovea drept în suflet și-ți punea frână în gesturi, cu un mâner ținut strâns de comunitate.
Era un paznic nevăzut care te ținea pe linia de plutire în sat, te împiedica să-ți abandonezi familia și te făcea să-ți calci cămașa chiar și când nu aveai chef.
Tot ea îți șoptea să taci, când trebuia să țipi. Te făcea să rămâi în relații abuzive, să nu ieși din rând, să nu-ți deranjezi vecinii, rudele, patriarhatul.
Nu pentru că voiai, ci pentru că… nu se cădea.
Acum?
Ei bine, acum, dacă e viral, e permis. Dacă e cu like, e valid. Dacă e scandal, e conținut.
Rușinea de atunci: onoare, statut și frica de ochii lumii
M-am aruncat cu studiul în secolul trecut, ba chiar și mai departe, ca să mai găsesc ceva dormant, nediscutat acum.
Și-am ajuns la acel “atunci”. Pentru că atunci era altfel, era mai bine, era mai rău, era.
Cei trei muschetari sunt: Balzac, Caragiale și Gissing. Și nu că nu l-ar citi nimeni pe Balzac – de Caragiale nu mai zic – sau pe Gissing; însă voiam să-i pun laolaltă, ca pe niște prieteni buni care nu s-au cunoscut niciodată.
Se vor întâlni însă în ideile acestui articol, numit curajos la început – tratat.
Un tratat domestic, nepretențios și netendețios.
Pentru că nu se cade. Nu în secolul acesta.
Honoré de Balzac, după cum îi este și prenumele onorific, a scris despre onoarea ruinată. Dar nu a fost vreun moralist supărat pe lume. Balzac a fost cronicarul nerușinării elegante, al ambițiilor sociale care urcă pe scări de mătase și coboară pe uși din dos.
În romanele lui, rușinea e o monedă de schimb: o poți pierde, o poți amaneta sau o poți folosi ca armă. Dar nu o ignori. Dacă n-ai rușine în Balzac, ai măcar teamă de gura lumii. Și e cam același lucru.
În Eugénie Grandet, rușinea nu e strigată cu megafonul la drumul mare, dar plutește greu prin toate camerele reci și tăcute ale casei Grandet, în vestul Franței.
Eugénie, fata tăcută și demnă, trăiește cu greutatea unei rușini moștenite: rușinea de-a avea dorințe. De-a iubi pe cineva fără „aprobarea comitetului local de reputație”. Eugénie nu explodează, nu fuge și nu urlă. Ea tace. Își înghite dorințele cu grație, pentru că așa „se cade”.
Balzac o scrie ca pe o victimă tăcută a rușinii social-culturale, îmbrăcată în dantelă și resemnare.
Ion Luca Caragiale, român sadea, nu mai are nevoie de „aproape nimic”. El a pus rușinea în gura personajelor, dar și în pauzele dintre replici. Între mătasea lui Balzac și mahala.
A arătat cum, într-o societate de mahalale politice și năravuri păstrate în buzunarul de la piept, rușinea e decorativă. Există, dar mai mult ca temă de conversație. Un fel de tablou pe-un perete: frumos, dar de decor, nici măcar admirat din când în când.
Și totuși, rușinea era acolo, chiar și când era luată peste picior.
În Caragiale, cel mai rușinos e cel care se preface că n-are nimic de ascuns.
În O scrisoare pierdută, toți actorii teatrului politic local ar avea motive serioase să se ascundă sub masă. Dar nu! Se urcă pe ea și țin discursuri.
Agamemnon Dandanache e rușinea în formă pură. Dar nu pentru el, ci pentru noi, privitorii. Habar n-are că e penibil. El nu simte rușinea, ci o folosește ca rampă de lansare. Se face de râs și urcă.
În lumea lui Caragiale, nu rușinea te doboară, ci lipsa ei te propulsează. O farsă amară, care a îmbătrânit fără să-și piardă actualitatea. Poate doar stylingul costumelor s-a mai schimbat.
Aici simt că ne apropiem de ceva ce trăim deja. Rușinea ca accesoriu, așa cum era și pe vremea lui Caragiale – în buzunarul de la piept.
George Gissing, poate cel mai necitit dintre cei trei, dar pe nedrept, a fost cronicarul tăcut al rușinii moderne.
La el nu găsești scandal, ci o rușine care se adună lent, ca praful pe hainele claselor muncitoare. Scria despre femei care n-au voie să aibă visuri și despre bărbați care nu-și permit eșecul. E și aici rușinea care nu se strigă, ci se poartă ca o haină grea, zilnic. Gissing e vocea acelei rușini care nu face zgomot ziua, dar te ține treaz noaptea.
La Gissing, lucrurile sunt mai sobre, mai englezește triste și cu ceai neîndulcit.
În The Odd Women, rușinea e pe fiecare colț de pagină, ca o dantelă îngălbenită.
Monica Madden, tânără, frumoasă, dar fără bani, e prinsă între două rușini: rușinea de-a fi singură și rușinea de-a se mărita cu cine nu trebuie.
O alege pe a doua. Societatea îi cere să fie „la locul ei”, chiar dacă acel loc e o căsnicie toxică, un soi de închisoare cu perdele. Monica era odd, nelalocul ei, fără pereche.
Gissing o privește fără melodramă, dar cu o duioșie dureroasă: femeia nu greșește, ci doar joacă după regulile unei lumi în care rușinea e mai greu de înfruntat decât moartea.
Rușinea de azi: o relicvă în epoca stories-urilor
Astăzi suntem tot oameni, tot femei care-și caută soț, tot mediu politic jalnic, tot cu sărăcia în procente mult prea mari.
Dar.
Azi nu ne mai e rușine că mințim, că (ne) pozăm tot, că ne expunem.
Ne e rușine doar când nu prindem suficient engagement sau reach pe retelele sociale. Căci acolo este panta. Eșecul, lipsa banilor, prostul gust – toate au fost rebranduite: „curajul de a fi tu”. Cu o poză și un filtru cald, să pară sincer. Să pară muncit.
Ce să mai, să pară serviciu full time.
Rușinea n-a dispărut. S-a reciclat și s-a pus pe mut. S-a trecut prin aplicații, s-a spălat în reels-uri motivaționale și a ieșit la final drept vulnerabilitate asumată.
Nici nu mai contează ce e real. Contează cât de bine asezonezi emoția.
Te simți rău? Povestește. Cu fundal melodios la pian și subtitrare albă.
Ai dat-o în bară? Fă un carusel despre ce-ai învățat.
Ai făcut de râs pe cineva? Transformă-l într-o glumă virală.
Ne e rușine să avem rușine.
Dar ne e și mai rușine să nu părem autentici.
Și de aici începe dansul.
Efecte: Ce am pierdut, de fapt?
Nu pledez pentru rușinea ca bici. Nici ca lesă socială.
Dar poate că o doză mică de bun-simț rușinat ar mai fi ținut în frâu câteva gesturi…memorabile.
Am pierdut limitele. Limitele între privat și public, între ce se spune și ce se păstrează, între trăit și transmis. Pentru că lipsa rușinii nu ne-a eliberat, ne-a dezbrăcat.
Și nu poetic, ca-n versul Ninei Cassian – „Înveliți-mă în versuri, că-s goală.”
Ne-a lăsat fără reperul acela fin care spunea „până aici ești tu, de aici ceilalți”.
Am confundat autenticitatea cu oversharingul.
Ne expunem durerea, goliciunea, nervii, divorțul, cearta, puiul ars din tigaie și diagnosticul de la medic, toate într-o postare cu trei slide-uri și fundal optimist.
Nu mai avem discreție, avem engagement. Nu mai avem pudori, avem insights.
Nu mai avem filtrul acela subtil care ne zicea, în gând: „poate nu trebuie să zic chiar tot”.
Rușinea sănătoasă era despre respect. Pentru sine și pentru ceilalți.
Dar mai ales pentru sine.
Concluzie: o doză mică de „bun-simț rușinat”
Rușinea de azi are două tăișuri: unul care încă mai atinge, vag, moralul personal, și altul care te face vedetă pe internet.
Rușinea de azi nu te mai trage înapoi.
Te împinge înainte, în algoritm. Cu cât mai stânjenitor, cu atât mai share-uit.
Poate n-ar fi rău să ne întrebăm, din când în când, nu dacă avem dreptate, ci dacă ne-ar fi fost rușine de ce spunem… acum 20 de ani. Nu ca să ne cenzurăm, ci ca să ne calibrăm.
Pentru că libertatea fără măsură nu e totuna cu evoluția.
Cei trei muschetari ai acestui tratat – Balzac, Caragiale și Gissing – nu ne-au oferit soluții, ci oglinzi. În ele, rușinea era o busolă, nu o povară. Nu le era frică de ridicolul propriu, ci de rușinea publică.
Pe vremea lui Balzac, rușinea însemna onoare compromisă. Un personaj nu-și pierdea reputația într-un clip de 15 secunde, ci într-un roman de 500 de pagini, prin decizii și urmări.
Caragiale o presăra ironic, dar nu o ridiculiza. Avea respect pentru rușinea care oprea lăcomia, trădarea, ridicolul.
Gissing o îmbrăca în melancolie. Rușinea era filtru și suferință, nu doar presiune socială. Și tot în vreo 300 și ceva de pagini.
Poate că de aceea îi citim și azi.
Astăzi, rușinea nu mai apasă pe umeri. Apasă pe share.
Pentru ca nu mai avem timp.
Noi scrollăm.
