De ce România are nevoie de părinți pregătiți, nu doar de mai mulți copii

Cifrele ne sperie, dar realitatea ne doare

În fiecare an vorbim despre natalitate ca și cum ar fi un indicator de sănătate națională. Câte nașteri am avut. Câte am pierdut. Cum arată viitorul populației. În 2024, România a înregistrat cea mai mică rată a nașterilor din ultimul secol, sub 150.000 de copii. Este o cifră care sperie. O cifră care activează discursuri politice despre „nevoia de mai mulți copii”, „pericolul depopulării”, „viitorul țării”.

Cifrele ne arată câți copii se nasc, dar tac dureros când vine vorba despre cum trăiesc acești copii. Nu ne vorbesc despre calitatea vieții lor emoționale, despre tensiunile din familiile în care cresc sau despre părinții care, deși îi iubesc, se simt adesea copleșiți, nepregătiți și singuri în lipsă de educație prenatală clară care să îi călăuzească în drumul pe care îl străbat împreună. Adevărata criză a României nu este doar numerică, ci calitativă: avem nevoie disperată de părinți pregătiți să ofere un start sănătos în viață, nu doar de cifre mai mari în registrele de stare civilă.

O copilărie trăită sub semnul urgenței

Sărăcia copiilor: o criză ignorată

În România, un copil din trei trăiește în sărăcie.
Când părinții au un nivel redus de educație, procentul urcă la 75%.
Nu este doar o statistică, este o ruptură în prezentul și viitorul acestor copii.

Sărăcia nu este doar lipsă de bani. Este lipsă de siguranță, lipsă de hrană, lipsă de timp de calitate, lipsă de acces la educație și, uneori, lipsă de protecție. În zonele rurale, unde 41,7% dintre copii sunt expuși riscului de sărăcie sau excluziune socială, condițiile sunt și mai grele.

Aici, copilăria se măsoară în responsabilități prea mari, în absența unor adulți care să aibă disponibilitatea de a ghida, de a răspunde, de a sprijini.

Impactul asupra sănătății mintale

Sărăcia nu vine singură. Vine cu răni nevăzute.
9% dintre copiii din România au nevoie de sprijin emoțional sau psihologic.
Pentru adolescenți, situația este și mai alarmantă: unul din trei spune că se simte trist de câteva ori pe săptămână. Media internațională este de 13%. La noi, este 33%.

Este o dublare (aproape triplare) care nu poate fi ignorată.
Este un semnal că ceva nu este în regulă în modul în care trăiesc acești copii, în modul în care sunt susținuți acasă, la școală, în comunitate.

Și apoi este violența.
46% dintre copii sunt loviți în propriile case.
Acasă, acolo unde ar trebui să fie protejați.
Acasă, unde emoțiile lor ar trebui să fie văzute, nu pedepsite.

Toate aceste date ne arată același lucru: România nu suferă doar de o scădere a natalității, ci de o criză profundă a copilăriei.
Iar aceasta este o criză pe care o poate schimba doar generația de părinți.
Nu una perfectă, ci una pregătită.

Capcana moștenirii: De ce problemele se repetă

Există un mit conform căruia, odată ce devii adult, rănile copilăriei dispar. Realitatea psihologică ne contrazice: traumele, tiparele disfuncționale și lipsa de educație se transferă, adesea amplificate, către generația următoare.

Abandonul școlar, de exemplu, nu este dictat doar de venituri, ci mai ales de nivelul de educație al mamei. Când un părinte nu are uneltele necesare pentru a naviga sistemul sau propriile emoții, îi este aproape imposibil să își susțină copilul să rămână în școală.

Mai grav, fenomenul mamelor minore, unde România deține tristul record european, cu 45% din nașterile sub 15 ani din UE, este un simptom clar al lipsei de educație sexuală și emoțională. Sunt copii care nasc copii, prinși într-un cerc vicios al lipsei de informație și protecție.

Soluția nu e presiunea, ci pregătirea

Istoria ne-a predat o lecție dură prin Decretul 770: politicile pronataliste bazate pe constrângere sau doar pe stimulente financiare nu funcționează pe termen lung și lasă în urmă traume colective. Chiar și statele care oferă beneficii materiale generoase au văzut creșteri modeste ale natalității.

De ce? Pentru că problema nu este doar costul creșterii unui copil, ci anxietatea legată de cum să îl crești bine într-o lume complicată.

Educația parentală nu este un moft modern, ci fundația unei societăți sănătoase. Studiile globale confirmă că părinții care au acces la programe de sprijin și informare cresc copii mai echilibrați emoțional, mai sănătoși și mai rezilienți. Interesul este acolo: zeci de mii de părinți români participă deja anual la cursuri și evenimente de parenting, semn că dorința de a face lucrurile „altfel” există.

Ce înseamnă să fii un părinte pregătit?

Să demontăm un mit: un părinte pregătit nu este un părinte perfect. Nu este cel care nu ridică niciodată tonul sau care are răspunsuri la toate întrebările.

Un părinte pregătit este un părinte conștient. Este adultul care:

1. Se pregătește emoțional: Își înțelege propriile „butoane” și lucrează să își regleze emoțiile pentru a putea oferi siguranță copilului. Știe că micuții nu cresc în liniștea casei, ci în liniștea pe care părintele o are în interior.
2. Se pregătește relațional: Înțelege că apariția unui copil schimbă dinamica de cuplu și învață să comunice, să împartă responsabilitățile și să ceară ajutor fără vinovăție. Un cuplu solid este baza siguranței copilului.
3. Se pregătește informațional: Filtrează informația, înțelege etapele de dezvoltare ale copilului și știe să distingă între mituri și realitate medicală sau psihologică.

Concluzie: O generație altfel

România nu are nevoie doar de mai mulți copii.
România are nevoie de copii crescuți cu grijă, cu atenție, cu blândețe.
Fără părinți pregătiți, fiecare copil devine vulnerabil într-un sistem care deja îi pune piedici.

Mai mulți copii fără suport înseamnă:

• mai multă sărăcie,
• mai mult abandon,
• mai multe traume care se transmit din generație în generație.

O societate sănătoasă nu se construiește în statistici sau în rapoarte.
Se construiește în brațe pregătite.
În case în care există reglare, nu frică, încă de când sarcina este doar o idee de viitor.
În familii în care copiii cresc văzuți și înțeleși.

Așa că întrebarea finală nu este „cum facem să avem mai mulți copii?”.
Întrebarea reală este:

„Cum ar arăta o generație crescută de părinți pregătiți, nu perfecți?”