Copilul din noi nu uită și nici nu tace
De câte ori nu ne-am surprins reacționând disproporționat la o situație banală? O replică aparent inofensivă, o privire, un refuz – și simțim un val de emoții care pare mai vechi decât momentul prezent. Acel val are, de cele mai multe ori, chipul copilului interior: partea noastră vulnerabilă, pură, care a învățat cândva că pentru a fi iubit trebuie să se adapteze, să tacă, să „merite”.
Copilul interior nu e o metaforă poetică. Este o realitate psihologică – suma amintirilor, emoțiilor și nevoilor noastre din copilărie, care trăiesc și astăzi în noi, uneori neauzite, alteori dureros de active. Și poate cel mai important lucru pe care îl putem face pentru vindecarea noastră este să începem să ne întoarcem către acest copil interior, nu cu rușine sau vină, ci cu blândețe.
Iubirea de sine nu începe cu afirmații pozitive în oglindă sau cu zile de spa. Ci începe, adesea, cu întrebări simple și oneste: De ce mă critic atât de des? Cui aparține vocea care îmi spune că nu sunt suficient? Ce aș avea nevoie, de fapt, chiar acum? În răspunsurile la aceste întrebări se află ecoul copilului tău interior.
Poate ai învățat că trebuie să fii perfect pentru a fi iubit. Sau că emoțiile tale sunt „prea mult”. Poate ai fost lăudat doar pentru reușite, și acum nu știi cine ești dincolo de performanță. Toate aceste învățături vechi devin azi automatisme care ne conduc relațiile, alegerile, modul în care ne privim în oglindă.
Iubirea de sine autentică nu înseamnă narcisism sau egoism. Înseamnă să ne reîmprietenim cu părțile noastre rănite, să ne dăm voie să simțim, să ne oferim ceea ce nu am primit la timp. Înseamnă să devenim acel adult care nu respinge, nu judecă, ci ține în brațe.
În practica mea terapeutică, am văzut de nenumărate ori cum, atunci când începem să ascultăm cu adevărat copilul din noi, apar lacrimi, dar și o pace nouă. Nu mai luptăm să devenim „altcineva”, ci ne întoarcem cu recunoștință la cine am fost dintotdeauna.
Iubirea de sine nu e o destinație, ci o alegere zilnică: aceea de a fi de partea noastră, cu loialitate și compasiune. Și poate că adevărata maturitate nu înseamnă să fim puternici cu orice preț, ci să învățăm să fim părinți buni pentru copilul din noi.
Scriu aceste rânduri nu doar ca psihoterapeut, ci și ca om care a făcut, cu pași mici și nesiguri, această întoarcere către sine. Am învățat – uneori dureros – că vindecarea nu vine din negare, ci din acceptare. Că iubirea de sine nu se cere, ci se construiește, zi după zi, cu blândețe.
Și că acel copil interior, atât de tăcut uneori, ne așteaptă mereu – nu ca să-i dăm lecții, ci ca să-l ținem în brațe. Iar în acea îmbrățișare începe, de fapt, adevărata transformare.
