Falsii prieteni ai iubirii
Avem adesea tendinta de a le considera dovezi ale iubirii. Insa ne inselam. Aceste sentimente il fac pe celalalt sa dispara si ne poarta spre noi insine. Falsii prieteni ar trebui concediati imediat dupa identificarea lor.
Gelozie, supraprotectie, dependenta, hiperintensitate, posesivitate. Punctul lor comun? Aceste emotii fac, toate, parte din sentimentul amoros, insa nu pot fi considerate o expresie a dragostei adevarate. „Fiecare dintre ele are ca particularitate aceea de a-l face pe celalalt sa dispara si de a-l purta spre sine“, explica psihanalistul Jean Michel Hirt. El pune in lumina mizele inconstiente care se ascund in spatele a ceea ce consideram, mult prea repede, ca fiind dovezi ale iubirii.
GELOZIA
Este insuportabila acea privire a celuilalt care admira pe altcineva in afara de noi. Cu cat „muscatura“ geloziei este mai dureroasa, cu atat dragostea pare mai profunda. Dar, daca gelozia este indisociabila de sentimentul amoros, este departe de a fi un criteriu definitoriu pentru ea. In dragostea adevarata, doua parti se joaca simultan: intre subiecte, „iubesc“, si intre obiecte, „sunt iubit“. Or, in gelozie, doar dimensiunea „obiect al dragostei“ este activa. Pentru ca gelosul se vede, in principal, doar ca obiect al dragostei celuilalt si nu suporta ca privirea sa se intoarca de la el.
El crede ca iubeste pentru ca sufera foarte mult la ideea de a nu mai fi iubit. Dar ce se intampla de fapt cu dragostea lui? Aceasta este intrebarea pe care gelozia o trezeste. In realitate, gelozia excesiva il ignora pe celalalt, hranindu-se in acelasi timp cu ea. Ea nu vorbeste decat despre sine, despre aceste rani narcisiste, despre aceasta dificultate de a se constitui ca o fiinta autonoma, ca un subiect. In aceasta relatie, celalalt nu este iubit decat pentru ca ii da gelosului o consistenta de a fi care lui ii este implicita. Gelozia, de asemenea, vine sa sustina ori sa intareasca dorinta erotica, introducand in relatie (chiar si in fantezii) un al treilea rival.
SUPRAPROTECTIA
Imi fac griji pentru tine, iti fac viata mai dulce, te protejez… Ti voglio bene („iti vreau binele“), in italiana mai inseamna si „te iubesc“. La prima vedere, nimic nu este mai altruist si mai autentic decat aceasta dragoste, care se exprima in grija pentru celalalt si intr-o anume abnegatie. Totusi, inconstientul nu face daruri care nu ii aduc nimic; in realitate, nu cauta decat multumiri personale. Chiar daca nu este usor sa admitem acest lucru, dragostea care presupune grija, se adreseaza de fapt propriilor noastre imagini parentale interioare, carora le dam o lectie buna, sub pretextul:
„Iata cum ar fi trebuit sa tratati copilul care am fost, parinti rai!“. Cat despre partenerul nostru, el ii spune: „Este randul tau acum sa ai grija de mine“. Sau: „Nu ai niciun interes sa pleci, nimeni nu te va trata mai bine decat mine“. In toate cazurile, este clar ca este vorba de o alianta care vizeaza, si reuseste adesea, sa vindece ranile din copilarie: abandon, traume fizice sau psihice. Nu este vorba atat de mult de a le depasi, nici chiar de a le uita, cat despre a indrepta greselile din trecut.
DEPENDENTA
„Nu ma parasi/ Lasa-ma sa devin/ Umbra mainii tale / Umbra cainelui tau…“, canta Jacques Brel, facand elogiul dependentei afective. A fi dependent inseamna a fi dispus sa faci orice pentru a nu te regasi confruntat cu insuportabilul vid de sine, care apare atunci cand celalalt se indeparteaza. Asemenea unui copil care nu simte ca traieste si nu se simte in siguranta decat atunci cand este legat de mama. Dependenta in dragoste vorbeste despre dragoste, dar despre o dragoste deceptionata, ranita, inselata.
Ca si cand, la inceputul vietii, copilul ar fi fost inselat asupra marfii „dragostei“ (mama sa era, intr-adevar, prezenta in aceasta relatie corp la corp, intr-adevar iubitoare?), iar el, mai tarziu, si-ar fi dat seama de acest lucru, macar partial. Fiind prost hranit din punct de vedere afectiv, lui nu ii este suficient sa fie doar el insusi. De aceea, dependenta amoroasa traduce, la varsta adulta, dorinta de a repara rana profunda ocazionata de aceasta prima fuziune „ratata“. Dar aceasta reparare este sortita esecului, intrucat fuziunea totala si permanenta cu celalalt este imposibila.
HIPERINTENSITATEA
Relatia amoroasa se traieste exclusiv pe un tempo appassionato, „pasionant“. Fara indoiala, acest lucru ne face sa apunem: „Este marea iubire, cea adevarata“, atat de bulversante sunt emotiile si senzatiile pe care le provoaca. Temporalitatea se modifica, de acum inainte este timpul de dinaintea intalnirii, un trecut vid de adevaratele sensuri, si prezentul, linistit, care devoreaza totul in trecerea lui.
Pentru ca este animata de nevoie si nu de dorinta, care se hraneste cu asteptari si cu dor, aceasta dragoste se consuma imediat ce a fost consumata. Acest mod de a iubi, in care cuvintele sunt adesea sursa de conflicte, este cel al adolescentilor si al tuturor celor carora le este frica sa se expuna, lucru pe care o adevarata intimitate cu celalalt o implica. Zgomotul pasiunii acopera toate celelalte sunete. In sine si in jurul sinelui. Astfel, pentru o scurta perioada de timp, cel putin, ea poate masca vidul, impasul sau neintelegerile unei relatii.
POSESIVITATEA
Dorinta de posesie este una dintre componentele dragostei, dar atunci cand este centrala si permanenta, nu mai este vorba despre dragoste, ci de frica. A poseda inseamna a nu putea iubi decat la indemana. Fara impresia de a controla perimetrul vital al celuilalt, frica-panica, de nestapanit, apare din strafundurile psihismului. „Pentru ca acest celalalt ma constituie, nu il pot lasa sa se indeparteze.“
Posesivul, spre deosebire de dependent, nu cauta fuziunea: nu poate fuziona cu cineva pe care il considera ca facand parte din el, asa precum un membru sau un organ. Posesivitatea, mai veche decat sentimentul geloziei, atinge limitele corpului si reprezentarile lui psihice. Astfel, atunci cand posesivul pierde controlul celuilalt, el se simte amenintat in propria viata, ca si cand partenerul sau l-ar lasa fara vlaga, golit de substanta sa vitala.
