Rebeca Ionescu: „Moartea nu e un sfârșit, ci o prezență care ne învață să trăim autentic.”

În pictura Rebecăi Ionescu, timpul nu curge liniar – se dilată, se oprește, se topește în culoare. Moartea nu e o absență, ci o prezență tăcută, care dă sens fiecărei clipe. Prin lucrările sale, artista explorează fragilitatea, vulnerabilitatea și forța de a rămâne sincer cu tine însuți, chiar și atunci când viața te grăbește. Într-un dialog profund și lucid, Rebeca vorbește despre pictură ca formă de meditație, despre moarte ca oglindă a vieții și despre cum, uneori, lumina e cel mai curajos mod de a privi întunericul.

Revista Psychologies: În lucrările tale, timpul pare să curgă, dar și să se oprească. Ce înseamnă pentru tine timpul – o forță care ne modelează sau un spațiu interior pe care îl putem conține?

Rebeca Ionescu: Timpul este viață și moarte. E greu de definit, pentru că pare să existe atât în afara noastră, cât și prin noi. Dacă nu l-am simți, poate că ar continua oricum, dar nu ar mai avea nicio semnificație. Eu cred că noi suntem timp: suntem momente, amintiri, experiențe. Nu mă raportez la timp ca la ore și minute, ci ca la experiențe și evenimente. Fără ele, ce ne-ar mai rămâne? Fără timp nu am avea nici motivul, nici impulsul să trăim sau să creăm. Timpul e materia din care suntem făcuți.

Spui că moartea nu este un sfârșit, ci o prezență care însoțește existența. Cum se schimbă modul în care trăim atunci când acceptăm această prezență? Este moartea, într-un fel, un profesor al lucidității?

R.I.: Da. Când înțelegi ce ai de pierdut, începi să fii mai prezent în propria ta viață. Moartea ne pune totul în perspectivă, ne arată cât de fragil și prețios e fiecare moment. Dacă am fi eterni, totul și-ar pierde sensul; n-am ști să apreciem nimic. Moartea e un fel de oglindă: ne obligă să fim autentici, să trăim cu adevărat, nu doar să bifăm zile. Paradoxal, moartea este cea care ne dă viață.

Cum se transformă procesul de pictură pentru tine? Este o confruntare, o formă de eliberare, o meditație? Ce se întâmplă în tine când imaginea prinde contur pe pânză?

R.I.: Pentru mine, pictura a devenit un mod de a exista, nu doar un gest artistic. Este o meditație agitată, un loc unde nu mai am unde să mă ascund de mine. În viața de zi cu zi este ușor să porți o mască, te poți strecura. În pictură însă, nu. Acolo totul iese la suprafață: anxietăți, amintiri, dorințe, neputințe. Pictura e eliberare și confruntare. Produsul final nu e scopul meu; el apare când simt că am ajuns la capătul a ceea ce pot exprima în acel moment. Imaginea figurativă e doar un pretext, un dialog cu cel care privește. Adevărata lucrare e procesul.

Abonează-te la Psychologies și primește revista direct acasă — un ritual de lectură pentru minte și suflet.