Sarina Ștefania: Nu mai vine nimeni să te aleagă

Verbele a putea și a vrea sunt diferite dacă sunt puse separat, însă devin suspect de asemănătoare când stau împreună. Și bine ar fi să stea locului, mai ales atunci când e nevoie de ele.
Prin anii ’60, cineva le-a pus la un loc și a mai presărat peste ele ceva esenţial: credinţa.

Toate acestea au dat naștere unor copii fantastici, supradotaţi, genii chiar, smulși cu blândeţe din rândul simplităţii sau al unei categorii mult prea prestabilite.
Vorbim, desigur, despre Efectul Pygmalion, un concept care a promis și a și livrat: putere, voinţă și credinţă.
S-ar putea scrie mult despre cât de bine a făcut. Dar o să ne oprim la o mică parte din contribuţia lui într-un sistem educaţional… pe alocuri mincinos. Da, ai citit bine. Dar nu te descumpăni.
În 1968, Robert Rosenthal ajunge într-o școală oarecare, într-o clasă și mai oarecare, și alege la întâmplare 18 copii. Aceștia sunt prezentaţi profesorilor drept „supradotaţi”.
Profesorii, influenţaţi de o astfel de „evaluare” clară a potenţialului intelectual – și, probabil, ușor impresionaţi – încep să se comporte ca și cum acei copii ar fi, într-adevăr, mai capabili. Ei devin, fără să știe, instrumentul principal al experimentului.

Rosenthal face un pas în spate și observă. Profesorii își intră în rol: îi încurajează, îi susţin, cred în ei fără rezerve, au așteptări mai mari. Le oferă feedback, atenţie, răbdare, grijă, confort emoţional.
Surpriza? Nu inteligenţa copiilor s-a schimbat prima, ci comportamentul adulţilor faţă de ei. Și un detaliu mai puţin romantic despre rezultatele acestui experiment: nu toţi au devenit genii. Dar au devenit versiuni mai bune ale lor, suficient cât să-și schimbe direcţia.
Profesorii au aflat abia la finalul experimentului. Iar odată cu reușita elevilor, au învăţat, fără îndoială, ceva și despre ei.
Frumoasă povestea, nu-i așa? E și mai frumoasă pentru că este reală. Ce putem face noi, ca adulţi, cu ce știm că s-a întâmplat acum aproape 60 de ani?
Nu mai suntem copii, cel puţin nu în acte, dar asta nu ne îngustează posibilităţile sau drumurile către succes, orice formă ar avea acesta.

Un prim pas ar fi să acceptăm că suntem, foarte probabil, mai mult decât varianta pe care am tot repetat-o despre noi.
Să ștergem îndoiala de pe lista de priorităţi și să petrecem mai mult timp pe ideile care ne vin și ne tot vin și pe care le considerăm capricii trecătoare.
Să fim atenţi la vocile pe care le lăsăm lângă noi. Unele ne construiesc, altele ne doboară intenţionat. Și, de cele mai multe ori, nu o fac zgomotos. Să învăţăm, măcar din când în când, să ne tratăm așa cum am trata pe cineva în care chiar credem. Cu răbdare, cu o marjă de eroare și cu mai puţină grabă de a trage concluzii definitive.

Și să nu uit de cea mai grea iubire dintre toate – iubirea de sine. Să te îndrăgostești de tine este actul care vine târziu sau niciodată, și când vine simţi că ai descoperit secretul vieţii. Pentru că exact acela este, de acolo începe tot.

Efectul Pygmalion a avut un rol educativ, dar este foarte mozaicat în ceea ce ne privește pe noi, în viaţa adultă. Nu mai are ambalajul unui experiment, ci se împrăștie peste tot: în oameni, în relaţii, în felul în care vorbim și ne prezentăm lumii.
Diferenţa este că, de data asta, nu mai avem atât de mulţi „profesori” care să creadă în noi. Așa că va trebui să ne descurcăm cu unul singur.