Rugăciunea ca formă de rezistență: sufletul refuză liniștea impusă

Știu, titlul poate speria. De ceva vreme încoace, rugăciunea stârnește alergii, iar textele „religioase” sunt suspectate din start de morală ieftină.
Prin Europa, bisericile devin biblioteci și cluburi. La noi, protestăm online.

Dar nu împotriva credinței, ci împotriva impunerii ei.

N-am găsit încă un text care să mă convingă că rugăciunea e „oglinda înapoi” a lumii vechi, iar meditația e modernă, e mai de secolul ăsta.

Cum poți separa ceva ce, în esență, este unul și același gest?

Doar că meditația are un PR mai bun.

Astăzi, conectarea la ceva mai mare decât noi poartă multe nume: rugăciune, mindfulness, mantra, grounding, intenționare, ceremonie, reiki.

Și mai există și vorbitul de unul singur. Monologul de la duș, de la bucătărie, de „Doamne-ajută să-mi iasă treaba azi”. Toate, dar toate, sunt făcute cu speranța că ne aude cineva. Și, dacă se poate, ne și răspunde într-un mod concret. Pentru că în plan subtil, noi deja am dat tot.

Problema nu e rugăciunea. Problema e cuvântul „impusă”.

Pentru mulți dintre noi, rugăciunea a venit la pachet cu rușine, frică, cap plecat și liste de păcate. Ne-a fost pusă pe suflet ca o pungă de plastic: în loc să ne protejeze, ne-a sufocat, ne-a sigilat.

Rugăciunea nu e un exercițiu de autoflagelare. E mai degrabă o petrecere discretă cu noi înșine: suntem încă aici, încă putem alege, încă putem.

Putem decide ce ne mișcă sufletul și, la fel de important, la ce prostii nu mai merită să ne hrănim ura. Asta e toată magia.

Așa am ajuns să disprețuim forma și să uităm esența.

Fiindcă rugăciunea nu e genunchiul pe jos. E pauza corpului, e respirație, e aliniere.

Abonează-te la Psychologies și primește revista direct acasă — un ritual de lectură pentru minte și suflet.