M-am intrebat adesea ce poate fi in sufletul unui copil de 8 ani in momentul intrarii in viata lui a unui parinte vitreg? Speranta, bucurie sau teama, frica?
Un baietel din clasa mea, cu ochi albastrii si suras candva fermecator plange mereu: dimineata, daca ii zoresc la lectii, in pauza, daca vreunul alearga si ridic tonul sa ma fac ascultata, la lectii, daca greseste cat de putin. L-am intrebat ce-i cu el si nu mi-a raspuns; a lasat capul in jos si a inceput sa plaga iar. Intr-o zi am stat de vorba cu mama lui: mi-a marturisit ca fiul ei s-a schimbat asa de cand in viata ei a aparut Gigi, noul sot. Un om mai "dur", spune ea, dar asa trebuie sa fie "tatii" pentru ca baietii sa nu fie pierduti din mana.
Ce inseamna mai "dur"? , am intrebat-o putin ingrijorata de raspunsul pe care urma sa mi-l dea. Il mai "pedepseste" pe Cristi uneori. Il bate? am insistat eu. Cateodata, a venit raspunsul ei jenat. Am inteles imediat ce se intampla cu copilul, drama prin care trecea, furia si neputinta care-l stapaneau si care se transforma, iremediabil, in lacrimi. Dupa o perioada, chiar am reusit sa capat increderea lui Cristi si sa-mi povesteasca ce se intampla in casa lor.
Am fost infiorata sa aud la ce chinuri era supus un copil de numai 8 ani de un monstru cu nume de "om". Si asta cu buna stiinta a mamei. NU pot sa cred ca un parinte, o mama, poate asista la torturarea propriului copil, pentru "iubirea" ei infocata, si accepta manifestarile, toanele de macho, ale unui netrebnic care indrazneste sa se numeasca "tata".
Si cu copilul cum ramane? Cu sufletul lui zdrobit, cu inima lui plina de ura, cu mintea lui de copil cu care nu intelege de ce trebuie sa sufere atat? M-a intrebat ce gresala a comis, ce rau a facut de nu-l ma iubeste mami? I-am raspuns ca nu stiu, dar stiu ca sunt altii atatia care-l iubesc, iar eu ma numar printre ei.
>
