Nu stiu daca ati stat vreodata sa meditati asupra titlului romanului lui Goethe: Afinitati elective. Luata literar, expresia te pune in incurcatura: ce fel de alegere interpersonala e aceea care se bazeaza pe afinitati?

Afinitatea cere o predispozitie in virtutea careia alegerea e prefigurata de chiar natura afinitatii. Simt imediat daca o persoana imi place sau nu, dar nu as putea spune exact din ce motive. Cu alte cuvinte, nu alegem ce vrem, ci alegem ceea ce ne dicteaza temperamentul sa alegem. De aceea, libertatea noastra de alegere e foarte limitata, caci suntem ghidati de la bun inceput de niste preferinte intime. Ceea ce inseamna ca persoanele pe care le prefer nu sunt rezultatul unor alegeri rationale, ci al unor optiuni emotive altoite pe anumite aplecari. Lucrul acesta e izbitor in cazul iubirii si al prieteniei.

Asa cum o boala nu apare decat daca intalneste un teren premorbid care sa inlesneasca instalarea simptomelor, tot asa prefer o persoana numai daca intalneste in mine un tipar psihic care mi-a fost inculcat de mediul in care am trait. De aceea, selectia dintre oameni se face pe baza unor inclinatii pe care nu si le pot schimba. Nu ne putem alege preferintele, ci doar persoanele care corespund acestor preferinte. Pe scurt, suntem „teleghidati“ de predispozitiile firii noastre.

De exemplu, prietenia este o intalnire fericita intre oameni a caror natura asemanatoare le asigura o elementara armonie. Cine se aseamana, se aduna, aceasta e legea prieteniei.

In iubire, e de-a-ndoaselea. Numai cine nu se aseamana, se poate iubi cu adevarat.

Prietenia cere armonie cordiala, iubirea cere tensiune de tip beligerant. Cine vrea pace, o gaseste in amicitii durabile, dar nu in iubiri. Dar si una si alta sunt supuse uzurii suf letesti. Ca ele sa treaca proba timpului, trebuie ca cei doi sa fie legati printr-o instanta simbolica care ii depaseste: tara, Dumnezeu, o pasiune comuna, limba materna etc. În prietenie, temperamentul si sexul sunt, de obicei, identice; in iubire – diferite. Dar nu e o lege...

Iubirea cere doua naturi foarte diferite care sa fie unite de o instanta ce pluteste peste capul lor. Daca n-ar exista diferenta, cei doi s-ar plictisi repede, daca insa ar lipsi instanta suprapersonala, cei doi s-ar desparti foarte repede.

Iubirea adevarata are mereu o tenta de razboi psihologic, e ca o incordare ostila in lipsa careia cei doi ar muri de urat si satietate, numai ca razboiul acesta, ca sa dureze, trebuie sa primeasca o directie venita din afara lor, de la acel element suprapersonal af lat dincolo de ei. Fara aceasta stihie, amorul decade in rut intamplator cu deznodamant previzibil. Iar amanuntul cu adevarat interesant este ca pana si stihia pe care o preferam este dictata de obscure afinitati temperamentale. Iata motivul pentru care alegerile decisive din viata noastra – profesie, parteneri, gusturi – nu se bazeaza pe ratiune, ci pe afinitati elective.

Nu suntem liberi fata de natura din noi, aceasta e concluzia.