De obicei deplangem imprejurarea ca, devenind o afacere, sporturile si-au pierdut farmecul si ca ceva din spiritul lor de competitie a intrat in declin. Mai mult, vedem cum unele sporturi au fost sufocate de audienta crescanda a altora sau au disparut pur si simplu, din cauza schimbarilor de clima (de exemplu, olimpiada de iarna va deveni in cateva decenii un prilej de amintiri nostalgice).

Dar din amanuntul trist ca interesul pentru sporturi a scazut, nu putem trage concluzia ca spiritul de competitie e pe duca. Oamenii au concurat intre ei inainte ca sa-i treaca cuiva prin cap sa faca din sport un prilej festiv de intrecere dotat cu premii. Sportul e doar una din supapele prin care se manifesta energia speciei. Exista doar atatea jocuri care nu sunt sporturi si care cer aceeasi dorinta de victorie.

Copiii, cand se joaca, sunt in concurenta. Nu se poate inchipui un grup uman in interiorul caruia spiritul de competitie sa dispara. Ba nu, gresesc, exista o varianta: comunitatea tihnita a raposatilor dintr-un cimitir. Acolo, intr-adevar, oamenii se odihnesc in deplina pace. Aici, insa, in lumea suspinului si a durerii, disparitia competitiei e imposibila. Caci unde nu e concurenta, nu e selectie, iar acolo unde nu e selectie, nu exista ierarhie. Fara ierarhie, o comunitate se imprastie in toate vanturile – asta, daca nu alege calea sepulcrala a sinuciderii colective.

Altfel spus, o comunitate fara competitie dispare de la sine. Si indiferent ca e vorba de cultura, de economia de piata sau de rafuielile gastilor din lumea interlopa, spiritul de competitie nu numai ca nu scade, dar el creste intruna, atata doar ca ia alte forme de manifestare ca in trecut.

Spiritul sportiv e in noi, dar desprins de conventia unui anume sport. Suntem sportivi fara s-o stim, chiar daca fizic nu facem niciun efort in aceasta privinta. Si atunci, problema viitorului nu e scaderea poftei de intrecere dintre oameni, ci cum anume poate fi ea canalizata in asa fel incat sa nu degenereze in violenta. Sub acest unghi, sportul ramane un debuseu providential.

Fara puterea lui de a absorbi atatea energii, resentimente si dorinte de revansa, istoria ultimelor decenii ar fi fost mult mai sangeroasa. Daca nu ar fi existat stadioanele, numarul puscariilor s-ar fi inmultit exponential. Talentul, de exemplu, este o insusire cu conotatie strict competitiva, fiindca presupune o virtuozitate pe care n-o poti dovedi decat intrand in rivalitate cu altii.

Un talent il recunosti dupa puterea cu care le disloca pe cele ostile lui. Inteligenta, la fel, este un atribut competitiv, adica o insusire care aduce o nedorita discriminare intre oameni, caci unii o au, altii nu.
Cat despre frumusete, aici lucrurile sunt frapante: nimic nu e mai concurential sub unghiul exclusivismului ca insusirea inechitabila a infatisarii estetice. Suntem sportivi fara s-o stim.