PARANOIA

Boala psihica din grupul psihozelor delirante cronice, caracterizata prin existenta ideilor delirante permanente si sistematizate.

Ideile delirante nu sunt doar simple erori de judecata si prin ele nu se inteleg doar credintele si convingerile, prin care se exprima tema fictiunii delirante (de persecutie, de grandoare etc.), ci si tot cortegiul fenomenelor ideo-afective, in care se incorporeaza delirul (intuitii, iluzii, interpretari etc.).

In cadrul paranoiei, delirul se sistematizeaza intr-o fictiune de o coerenta logica remarcabila, intr-un sistem de credinte si valori bine aiticulate, care insa sunt pseudorationale, paralogice, deoarece pretinsele constructii delirante sunt intotdeauna false.

Paranoia inseamna „alienarea" personalitatii, in sensul tare al cuvantului, pentru ca delirul nu este accidental si trecator, ci se instituie ca o lege a organizarii personalitatii psihotice, fiind prinsa activ in relatia dintre individ si lume, constituind unica modalitate si lege de existenta a lui.

Persoana bolnavului nu este aceea dinainte de boala, peste care se suprapune delirul, ci reprezinta o modificare generala, o restructurare (destructurare) a personalitatii la un nivel mai simplu; delirul nu este un produs al bolii si nici boala nu reprezinta produsul delirului, ci paranoia este in esenta alterarea infrastructurala a psihismului, prin degradarea valorilor morale, prin replierea si inchistarea intr-un egoism insular si agresiv si terminind intotdeauna prin sentimentul adevarului propriu.

Paranoia este in fond o „depersonalizare", pentru ca delirul inseamna o „iesire" din realitate, o gindire derealizata si este psihoza pentru ca pe o aparenta intensificare a activitatii psihice, se instaleaza o modificare generala si dezorganizata a psihismului, astfel incat concluziile sale comprehensibile nu se mai inscriu in realitate.

Paranoia se instaureaza astfel ca o dezorganizare mintala progresiva, care se traduce in plan expresiv – limbaj, comportament etc. – prin redundanta si incomprehensibilitate.

Paranoia se poate asemana cu un sistem de interpretare a lumii, a societatii, a valorilor, din care individul deduce o situatie de nerecunoastere a propriei valori si fata de care el se apara, e-nunfindu-si propria dreptate, cu o convingere absoluta.

E. Kraepelin definea paranoia ca o dezvoltare insiduoasa, sub dependenta cauzelor interne si cu o evolutie continua a unui sistem delirant durabil, sistematizat, nehalucinator si imposibil de zdruncinat, care se instaleaza concomitent cu conservarea completa a ordinei si claritatii in gindire, vointa si activitate.

Delirul paranoic izvoraste si se dezvolta pe baza trasaturilor personalitatii premorbide, intr-o ordine si coerenta logice, dar pornind de la postulate false si realizind o polarizare a tuturor fortelor afective in sensul constructiei delirante, subordonind toata activitatea psihica scopurilor ei.

Neincrederea, orgoliul, agresivitatea, rigiditatea, tendinta de interpretare a faptelor reale sub influenta propriilor convingeri, constituie aspecte fundamentale ale personalitatii premorbide paranoice.