Cand un parinte sau un amic este bolnav, nu gasim mereu cuvintele sau gesturile cele mai bune. Ezitam intre prea mult sau prea putin. De unde vine acest sentiment de culpabilitate care ne invadeaza? Si, mai ales, cum sa-l depasim?
Adrian nu indrazneste sa ii mai dea telefon celui mai bun prieten care se afla sub chimioterapie, paralizat de gandul ca el e sanatos tun. Olivia crede ca plecarea ei la Bucuresti, la studii, a declansat anorexia surorii mai mici. Andy crede ca e un monstru pentru ca nu isi mai doreste sotia, atinsa de un cancer la san. Confruntarea cu boala unui apropiat ne reduce la un intens sentiment de neputinta. Uneori, la autoacuzare. Am vrea sa o facem pe eroii, dar iata ca ne vedem propriile limite.
„Anumiti oameni vor sa se mentina la distanta, prefera fuga si poate confortul personal pentru a se proteja“, explica Cristopher Faure, psihiatru francez specializat in terapia bolnavilor si familiilor acestora. Altii se vor afunda cu capul inainte, implicandu-se trup si suflet, pana la sacrificarea vietii lor de familie, si isi vor interzice orice drept la fericire.“
Sa intelegem mecanismele culpei
„Trebuie timp pentru a gasi locul nimerit pe langa o persoana bolnava; se intampla rar ca acesta sa fie gasit din start“, spune Isabelle Moley-Massol, medic, psihanalist si psiho-oncolog la Spitalul Cochin din Paris.
„Rezultatul este ca ne simtim vinovati pentru totul: pentru ca suntem sanatosi, ca nu suntem prezenti, ca am luat-o la fuga... Si nu stim cum sa reactionam: sa facem ca si cum nimic nu s-a intamplat, ca sa nu parem egoisti? Sa schimbam natura relatiei, pentru ca celalalt e bolnav? Acest tip de intrebari trimite la natura relatiei de dinainte de boala“, spune Isabelle Moley –Massol.
Dar ce se ascunde aici de fapt? „Cel mai important lucru este ca boala celuilalt ne trimite la frica inconstienta de propriul nostru final. Totul este oglinda, totul este reflectare. Am dori sa protejam prietenul sau parintele, dar in acelasi timp sa ne protejam pe noi insine.
Exista confuzie intre sentimente ambivalente, intre iubire si ura, protectie si agresivitate fata de acel apropiat, pe care am dori sa-l ajutam, dar care ne raneste, de asemenea, uneori folosind suferinta lui pentru a alimenta culpabilitatea. Riscul este sa pierzi reperele, certitudinea, credintele.“„Gandurile, ruminatiile pot sa satureze constiinta, creand o stare de haos prea putin propice reflectiei“, spune psihologul francez Laurence Roux Fouillet.
Rezulta adesea o epuizare psihica apropiata depresiei.“ Crize de angoasa, de bulimie, spasmofilie, probleme ale pielii. „Vinovati? Greselile imaginare si responsabilitatile exagerate de care ne incarcam foarte adesea“, spune Yves Alexandre Thalmann, psiholog francez si animator de stagii centrate pe gestionarea vinei. Daca in prima instanta „primirea“ culpabilitatii si verbalizarea acesteia sunt necesare, acest lucru ramane insuficient daca vrem sa ne vindecam de tot.
„Fiecare trebuie sa inteleaga ca nu este, in niciun caz responsabil de nefericirea altuia“, spune psihologul. „Sa descoperim ca propria culpabilitate si puterea pe care credem ca o avem asupra altuia sunt cele doua fatete ale uneia si aceleasi realitati, este, poate, primul pas catre mai bine. Pentru a inceta sa ne culpabilizam, trebuie sa renuntam la atotputernicie si sa cernem cu precizie limitele responsabilitatii.“ Usor de zis, greu de facut! Fara indoiala, dar mai bine sa nu intarziem si mai ales sa cerem ajutor, daca trebuie.
