Cristina Schmidt și arta de a rescrie poveștile de familie

Traumele transgeneraționale nu dispar odată cu generațiile care le-au trăit. Ele se transmit mai departe, ascunse în emoții, tipare relaționale și povești de familie nespuse. În interviul de față, psihoterapeuta Cristina Schmidt ne vorbește despre arta de a rescrie aceste povești, despre cum putem recunoaște umbrele moștenite și cum putem transforma suferința strămoșilor în resursă de vindecare și libertate personală.

Revista Psychologies: Cum ai descoperit pasiunea pentru psihoterapie și lucrul cu traumele?

Cristina Schmidt: Cred că am avut dintotdeauna o fire mai dramatică și am privit viața prin aceste lentile. De aceea, nici nu mi-am imaginat că aș putea alege altă profesie. Apoi m-am format în psihoterapie, unde temele despre traume erau mereu prezente. Așa am pornit la drum. Mai târziu, prin mentorii pe care i-am întâlnit, am învățat să văd și ce se află dincolo de traume.

R.P.: Ce te-a determinat să aprofundezi zona traumelor transgeneraționale, un subiect încă relativ nou pentru publicul larg?

C.S.: În psihoterapia personală, multe răspunsuri au rămas la nivel de rațional. Simțeam că lipsește ceva. Explicațiile nu mă atingeau în profunzime, emoțional. Trăiam cu o tristețe grea, ca o umbră care mă însoțea chiar și în momentele de bucurie. După ani de căutări, cartea Strigătul copiilor muți (Ilany Kogan) m-a ajutat să înțeleg că unele simptome pot veni din experiențele trăite de strămoșii noștri.

R.P.: Ai putea împărtăși un moment de cotitură în viața ta profesională care ți-a confirmat că ești pe drumul potrivit?

C.S.: Au fost trei momente în care am vrut să renunț la această meserie. Dar acum simt că sunt pe deplin aliniată cu ceea ce fac. Am găsit o direcție în care valorile mele și misiunea mea se întâlnesc și asta îmi dă încredere că sunt pe drumul bun.

R.P.: Cum îți menții echilibrul personal când lucrezi zilnic cu povești încărcate emoțional?

C.S.: Nu îl găsesc mereu, dar e o preocupare constantă. Și viața mea personală a fost plină de provocări, așa că mereu am avut de lucru cu mine. Ce mă ajută? Meditația și jurnalul zilnic, terapia personală și supervizarea, conversațiile cu oamenii dragi, odihna de la prânz. În plus, colorez mandale și gătesc – mă relaxează și mă bucură, mai ales după ce gust ce am pregătit.

R.P.: În activitatea ta internațională, ai observat diferențe culturale în modul în care oamenii se raportează la moștenirea emoțională de familie?

C.S.: Da, influența culturală și religioasă contează mult. Cu cât familia și valorile ei sunt mai importante într-o cultură, cu atât oamenii sunt mai interesați de trecutul lor. În schimb, acolo unde istoria a fost marcată de colonialism sau regimuri totalitare, preocupările merg mai mult către traumele colective, identitate și justiție socială. Este un subiect la care încă lucrezcu ochipa, inclus în proiectele IAGP (International Association for Group Psychotherapy).

R.P.: Cum ai defini, pe înțelesul tuturor, trauma transgenerațională?

C.S.: Este suferința netratată a unei generații, transmisă mai departe prin emoții, reacții și tipare de relaționare, chiar dacă urmașii nu au trăit direct acea experiență. Nu moștenim trauma în sine, ci urmele ei.

R.P.: Care sunt semnele prin care o persoană poate recunoaște că poartă, de fapt, durerea generațiilor anterioare?

C.S.: Cred că primul pas este curiozitatea. Să întrebi, să aduni informații despre familie, să notezi ce afli, chiar dacă poveștile au versiuni diferite. Apoi, în oglindă cu viața ta, poți observa blocaje, frici sau tipare care seamănă cu cele trăite de strămoși. Procesul acesta e bine să fie, măcar în parte, însoțit de un profesionist.

R.P.: Există mituri frecvente despre traumele transgeneraționale pe care ți-ai dori să le demontezi?

C.S.: Da! Unul dintre ele este: „dacă nu vorbim despre ele, dispar”. Altul: „timpul le vindecă pe toate”. Sau ideea că „este destinul și nu putea scăpa”. Mai aud și „dacă nu știu, nu mă afectează” ori „dacă rup legătura cu familia, scap”. În realitate, urmele traumelor apar, într-o formă sau alta, în viața generațiilor următoare. Vindecarea vine atunci când înțelegem ce s-a întâmplat și folosim instrumentele potrivite pentru a integra acea experiență.

R.P.: Cum poate fi rescrisă povestea de familie atunci când descoperim tipare transmise inconștient?

C.S.: Mai întâi identificăm locul unde s-a produs trauma în genealogie și impactul ei asupra vieții noastre. Apoi construim un scenariu mai sănătos cu care vrem să mergem mai departe. La retreat-urile „Re-write your life script” din Statele Unite am văzut cât de emoționant e acest proces. Mulți participanți făcuseră deja pașii spre vindecare, fără să fi conștientizat asta înainte de grup.

R.P.: Care sunt primii pași pe care îi poate face cineva care simte că retrăiește dramele părinților sau bunicilor?

C.S.: Să caute mai multe variante ale poveștilor de familie, inclusiv din afara familiei. Să citească materiale, cărți de psihogenealogie – sunt multe traduse deja la noi. Și, cel mai important, să găsească soluții sănătoase pentru ceea ce încă le afectează prezentul.

R.P.: În ce măsură vindecarea traumelor transgeneraționale înseamnă și eliberarea generațiilor viitoare?

C.S.: Nu aș spune că e o certitudine. Dar cred că, atunci când înțelegem și integrăm experiențele traumatice ale strămoșilor noștri și alegem să acționăm sănătos, asta ar putea influența generațiile următoare. Important e să gândim în termeni de responsabilitate, nu de putere absolută.

R.P.: Ce resurse – cărți, practici, tipuri de terapie – recomanzi celor care vor să aprofundeze acest subiect?

C.S.: Sunt multe cărți de psihogenealogie traduse în română și orice lectură în această zonă poate fi un început bun. Aș vrea însă să trag un semnal de alarmă: informațiile de pe internet, inclusiv din platformele la moda, pot fi incomplete sau chiar eronate. Uneori lipsesc autori importanți sau concepte-cheie, iar alteori apar doar nume mediatizate. De aceea, recomand cititorilor să caute surse solide, cărți scrise de specialiști și să lucreze cu profesioniști formați în domeniu.

R.P.: Ce mesaj ai dori să transmită participarea ta la The Inner și ce îți propui să aducă acest eveniment publicului din România?

C.S.: Îmi amintesc cu bucurie experiențele de la The Inner din Cluj. Au fost pentru mine un amestec de entuziasm, curiozitate, stare de bine, informație valoroasă și energie bună. Cei care vin la The Inner găsesc oameni cu aceleași preocupări, creează legături noi, descoperă ateliere la care poate visau de mult. Pleci cu un nivel de energie mult mai ridicat. Și cred că se mai întâmplă ceva: te molipsești de entuziasmul și curiozitatea celorlalți.

R.P.: Dacă ar fi să lași cititorilor Psychologies o singură întrebare de reflecție pentru a începe procesul de vindecare, care ar fi aceea?

C.S.: Revista Psychologies are un loc important în inima mea. Am scris aproape 10 ani la o rubrică permanentă și a fost o experiență care m-a ajutat să cresc. Cei care răsfoiesc acum paginile revistei sunt, cu siguranță, oameni preocupați de cunoaștere. Așa că vă las o întrebare frumoasă, pe care am împrumutat-o de la prietenul meu Mark Wentworth: „Cum pot deveni un strămoș mai bun?”