Roxana Elena Ungureanu: Copiii cu autism m-au învățat că singurul alfabet care contează este cel al inimii

Există întâlniri care nu se construiesc din cuvinte, ci din priviri, răbdare și prezență autentică. În lucrul cu copiii cu autism, conexiunea nu începe cu un protocol, ci cu capacitatea de a vedea dincolo de diagnostic și de a învăța limbajul unic al fiecărui copil. Pentru Roxana Elena Ungureanu, terapia înseamnă, înainte de toate, o relație de siguranță în care copilul este ascultat chiar și atunci când nu folosește cuvinte. În acest interviu, ea vorbește despre alfabetul inimii, despre cum se creează punți reale de comunicare între copii și părinți, despre provocările emoționale ale familiei după diagnostic și despre drumul spre autonomie, construit cu blândețe, structură și respect profund pentru ritmul fiecărui copil.

Revista Psychologies: Cum decurge prima întâlnire cu un copil și cum reușești să creezi acea conexiune inițială atât de importantă?

Roxana Elena Ungureanu: Prima întâlnire este un moment de o delicatețe aparte, pentru că ea reprezintă temelia pe care se va sprijini întregul nostru parcurs terapeutic. Copilul pășește într-o lume nouă, în fața unui om pe care nu îl cunoaște, iar inima lui are nevoie să simtă că a ajuns într-un loc sigur. Rolul meu cel mai important în acele prime clipe este să îl întâmpin cu o prezență liniștitoare și să îi ofer timpul de care are nevoie pentru a se simți în largul lui. Îmi doresc ca el să capete încrederea că suntem acolo împreună și că vocea lui, sub orice formă s-ar exprima, este cu adevărat auzită.

În același timp, această primă îmbrățișare simbolică este însoțită de o blândețe plină de direcție. Este esențial ca el să înțeleagă, încă de la început, că acest spațiu nu este doar un loc de joacă, ci unul în care învățăm să creștem împreună, cu sens și cu un scop frumos. Încă de la primul contact, caut echilibrul dintre căldura unei prietenii și siguranța unor limite clare. De modul în care reușesc să împletesc această conexiune cu structura terapeutică depinde, în mare măsură, tot parcursul nostru viitor.

Care este perspectiva ta asupra copilului cu autism și cum se reflectă aceasta în modul tău de lucru?

R. E. U.: În tot ceea ce fac, prioritatea mea este să văd copilul, nu diagnosticul. O etichetă medicală ne oferă niște repere clinice, însă ea nu definește niciodată întreaga complexitate a unui om. În spatele fiecărui diagnostic se află un copil cu o personalitate proprie, cu lucruri care îi plac și lucruri care îl sperie, cu un potențial care așteaptă să fie descoperit. Dacă ne uităm doar la ceea ce scrie pe o foaie, riscăm să pierdem din vedere tocmai acele trăsături unice care ne pot ajuta să comunicăm cu el.

Această viziune îmi ghidează fiecare pas în terapie. Atunci când copilul simte că este privit ca un partener și nu ca un „caz” de rezolvat, el începe să aibă încredere și să se deschidă. Nu mă concentrez pe ceea ce îi lipsește, ci pe modul în care percepe el lumea, pentru a putea construi o punte către el. Această acceptare sinceră creează un spațiu sigur în care progresul vine natural, dintr-o colaborare bazată pe respect, nu din presiune.

Care sunt metodele tale de lucru și ce rol joacă relația în procesul terapeutic? Cum construiești acea bază de siguranță fără de care copilul nu se poate deschide?

R. E. U.: Cred că fiecare copil vine cu o lume proprie și nu poate fi încadrat într-o singură formulă. De aceea, felul în care lucrez pornește întotdeauna de la cine este el, nu de la un protocol. Îmi adaptez constant modul de lucru, ritmul, cerințele și tipul de activități astfel încât copilul să se simtă înțeles, nu evaluat.

Folosesc mult suport vizual și activități structurate, pentru că ele îi oferă copilului un sentiment de claritate și control: știe ce urmează, ce are de făcut și când se termină. Pentru mulți copii, această predictibilitate este primul pas spre liniște și cooperare.

Dar dincolo de orice instrument, relația este cheia. Copilul nu se deschide pentru că i se cere, ci pentru că se simte în siguranță. Încerc să construiesc un spațiu în care este văzut, apreciat și respectat, dar în același timp ghidat. Este un echilibru fin între blândețe și structură. Copilul știe că nu este judecat, dar știe și că în acest spațiu lucrăm, încercăm, greșim și reușim împreună. Din această încredere apar progresele reale.

Care sunt cele mai mari provocări cu care te confrunți în munca de zi cu zi cu copiii cu autism?

R. E. U.: Cea mai mare provocare este să păstrez zilnic echilibrul dintre răbdare și consecvență. Fiecare copil trece prin perioade diferite, iar eu trebuie să îmi ajustez așteptările fără a pierde din vedere direcția în care lucrăm. De multe ori dificultățile apar din lipsa de comunicare, iar comportamentele agitate sau retragerea nu sunt altceva decât forme prin care copilul își exprimă disconfortul, oboseala sau nevoia de pauză.

O altă provocare importantă este raportarea la timp și la ritmul schimbării. Progresul nu este constant și există momente în care lucrurile par să se miște greu. În aceste perioade, rolul meu este să ofer stabilitate și încredere, atât copilului, cât și părinților, și să îi ajut să vadă sensul pașilor mici. Este o muncă intensă emoțional, dar tocmai această implicare profundă este cea care face posibilă evoluția reală.

Există momente în care simți că metodele clasice nu mai sunt suficiente?

R. E. U.: Da, apar frecvent astfel de momente, mai ales pentru că la copiii cu autism există perioade de regres. Sunt etape în care copilul pierde temporar abilități, devine mai anxios sau mai puțin disponibil pentru lucru, iar ceea ce funcționa înainte nu mai dă rezultate.

În aceste perioade, metodele standard nu mai sunt suficiente dacă sunt aplicate rigid. Este nevoie să ajustez cerințele, ritmul și modul de lucru astfel încât copilul să poată reveni treptat la un nivel de funcționare stabil. Regresele nu înseamnă eșec, ci o parte reală a acestui parcurs, iar rolul meu este să mențin direcția fără să pun presiune inutilă atunci când copilul are nevoie de timp.

Cum te-au forțat aceste provocări să cauți soluții noi și creative? Poți oferi un exemplu concret în care a trebuit să reinventezi complet abordarea pentru un copil?

R. E. U.: Provocările m-au învățat că munca mea nu se oprește la ușa cabinetului. Adevăratele dificultăți ale copiilor apar în viața de zi cu zi, în contexte reale, iar uneori tocmai acolo trebuie mutat și procesul de lucru. Creativitatea, în acest sens, nu înseamnă lucruri spectaculoase, ci capacitatea de a adapta intervenția la situațiile care contează cu adevărat pentru copil și familie.

Un exemplu clar este cel al unui copil pentru care transportul în comun era o sursă majoră de anxietate. Această teamă limita sever autonomia lui și a familiei. În loc să rămânem la exerciții teoretice, am decis să lucrăm direct în situația reală. Am început cu drumuri foarte scurte cu autobuzul, între două stații apropiate, repetate constant. Cu fiecare expunere, copilul a învățat să tolereze mai bine stimulii și să își regleze reacțiile. În timp, ceea ce declanșa crize a devenit o activitate gestionabilă, iar familia a câștigat o libertate pe care nu o avea înainte.

Cum se schimbă viața părinților după diagnostic, din ceea ce observi tu în cabinet? Care sunt cele mai frecvente emoții cu care vin mamele și tații la tine?

R. E. U.: După apariția unui diagnostic, viața părinților se schimbă radical, este un moment de cotitură care impune o regândire completă a întregii existențe. Din ceea ce observ în cabinet, această transformare este marcată de o restructurare profundă a familiei, dar și a cercurilor sociale, care tind să se restrângă. Apare frecvent izolarea, nu neapărat din lipsă de empatie a celor din jur, ci din dificultatea acestora de a înțelege o realitate atât de complexă.

Emoțiile sunt intense și adesea resimțite diferit. Am văzut mame care preiau aproape întreaga responsabilitate a îngrijirii copilului, ani la rând, fără pauză și fără un sprijin real, fiind adesea la limita epuizării. În oglindă, am văzut tați care se retrag în tăcere sub greutatea presiunii, dar și tați care rămân implicați trup și suflet, chiar și atunci când nu mai au răspunsuri. Sub această presiune imensă, unele familii se destramă, în timp ce altele găsesc resurse incredibile de a se reconstrui pentru a putea continua.

De ce este atât de important ca părinții să găsească un limbaj comun cu propriul copil? Ce se întâmplă emoțional cu familia atunci când această comunicare lipsește?

R. E. U.: Limbajul comun este puntea esențială de care depinde echilibrul întregii familii. Atunci când această comunicare lipsește, se instalează o frustrare profundă de ambele părți. Copilul se simte neînțeles și adesea blocat în imposibilitatea de a-și exprima nevoile, ceea ce duce la tantrumuri sau comportamente dificile, iar părinții ajung să se simtă neputincioși și deconectați. Această lipsă de comunicare creează o distanță emoțională care apasă constant asupra relației dintre copil și familie.

Găsirea acestui limbaj comun, care de multe ori nu este unul verbal, ci se construiește prin imagini, gesturi sau priviri, schimbă profund dinamica din casă. În momentul în care un părinte învață să recunoască și să răspundă la semnalele copilului, tensiunea scade și apare o conexiune reală. Fără acest limbaj, familia trăiește într-o stare de stres continuu, iar odată descoperit, copilul începe să se simtă mai sigur și mai acceptat în relația cu cei apropiați.

Cum reușești să îți păstrezi echilibrul emoțional într-o muncă atât de intensă? Ce te ajută să mergi mai departe, chiar și în momentele dificile?

R. E. U.: Să fii prezentă zi de zi în viața copiilor și a familiilor lor este o implicare profundă, care depășește o simplă alegere profesională. Sunt momente în care apar frustrarea și dezamăgirea, mai ales atunci când un copil trece printr-un regres sau când progresele vin mai lent decât mi-aș dori, dar experiența m-a învățat să respect ritmul fiecăruia și să privesc parcursul pe termen lung. Am învățat să accept aceste etape fără să mă las copleșită, pentru că rolul meu este să rămân un sprijin stabil și de încredere.

Ceea ce mă ajută cel mai mult este legătura cu copiii. Îmi place sincer ceea ce fac și iubesc energia lor. Sunt plini de viață, spontani, aduc cu ei multă bucurie și autenticitate, iar acest lucru mă încarcă și pe mine. Atunci când îi văd implicați și curioși, îmi amintesc de ce am ales acest drum și privesc totul cu mai multă speranță.

Cum ți-a impactat viața personală și profesională relația cu copiii cu autism? Ce lecții ai primit de la ei, dincolo de meseria ta?

R. E. U.: Experiența mea profesională nu a însemnat doar evaluări și intervenții, ci o transformare interioară profundă. Copiii speciali m-au învățat să încetinesc și să văd esențialul. De la ei am primit lecția purității și a prezenței: ei te învață să te bucuri sincer de lucrurile mici, care de fapt sunt cele mai importante. Dincolo de meserie, am învățat că o etichetă nu definește un om.

Lecția lor este una despre iubire necondiționată și despre curajul de a fi autentic într-o lume care pune preț pe conformitate. Această relație m-a făcut să înțeleg că, uneori, noi suntem cei care avem nevoie de ei pentru a ne reaminti cum să privim lumea cu mai multă bunătate și atenție.

Ce lipsuri majore ai observat în societate în ceea ce privește sprijinul oferit copiilor cu nevoi speciale și familiilor lor? Ce te-a făcut să simți că este nevoie de o schimbare concretă, nu doar de intenții?

R. E. U.: Cea mai mare lipsă pe care o observ este distanța dintre discursul despre incluziune și realitatea de zi cu zi a familiilor. Vorbim mult despre acceptare, dar la nivel practic părinții sunt adesea lăsați să se descurce singuri, fără instrumente reale care să îi ajute să își sprijine copilul acasă. În cabinet am văzut cât de mult muncesc mamele și tații ca să improvizeze materiale, să caute imagini, să decupeze, să explice, să repete, pentru ca propriul copil să poată înțelege lumea din jurul lui.

Un copil cu autism sau ADHD nu pornește de la aceleași repere ca ceilalți. Dacă noi, adulții, am fi nevoiți să funcționăm zilnic într-o lume acoperită de ceață densă, în care obiectele, regulile și limbajul se schimbă mereu, am înțelege cât de epuizant este să încerci să te adaptezi continuu la ceva care nu îți este natural. Exact asta trăiesc mulți copii cu nevoi speciale atunci când sunt puși să lucreze cu materiale care nu sunt gândite pentru felul lor de a percepe și procesa realitatea.

Nevoia de schimbare a venit pentru mine din lucrul direct cu copiii și din faptul că, în timp, am început să creez constant fișe de lucru personalizate, atât pentru sesiunile din cabinet, cât și pentru părinții care voiau să continue exercițiile acasă. Am observat cât de mult se schimbă lucrurile atunci când copilul lucrează cu imagini clare, structurate și previzibile, care îi oferă siguranță și coerență. Atunci am realizat că nu este suficient să vorbim despre incluziune sau bunăvoință. Este nevoie de instrumente concrete, construite din interiorul realității acestor copii, care să îi ajute să nu mai fie nevoiți să se adapteze permanent la o lume care nu este făcută pentru ei, ci să aibă, în sfârșit, un mediu care îi înțelege.

Care a fost momentul în care ai decis să creezi caietul de activități vizuale „Universul meu în imagini”? Ce nevoie reală a stat la baza acestui proiect?

R. E. U.: Universul meu în imagini, după cum spune și titlul, este un proiect de suflet pe care mi-am dorit să îl aduc la viață tocmai din experiența mea de-a lungul timpului în cabinet. Am observat că este nevoie de materiale care să explice lumea altfel, un univers care să vorbească prin repere vizuale acolo unde cuvintele pot deveni copleșitoare.

Mi-am dorit să creez ceva care să ofere claritate și să transforme mediul din jur într-un spațiu previzibil, în care comunicarea să curgă natural. Acest caiet s-a născut din nevoia de a oferi un sprijin concret, o modalitate prin care copiii să se simtă înțeleși, iar părinții să aibă la îndemână un instrument care să îi aducă mai aproape unii de alții.

De ce ai ales imaginile ca principală punte de comunicare pentru copiii cu autism? Cum ai structurat exercițiile astfel încât să fie clare, sigure și ușor de folosit?

R. E. U.: Am ales imaginile pornind de la un principiu neuroștiințific: creierul memorează mult mai eficient informația vizuală ancorată într-o emoție pozitivă. Copiii cu autism au darul de a sesiza detalii pe care majoritatea dintre noi nici nu le observăm, motiv pentru care am ales imagini mari, de calitate premium. Acestea generează entuziasm și plăcere, stări care activează neuroplasticitatea și fac învățarea naturală. Totodată, cromatica a fost selectată riguros pentru a nu intra în conflict cu dificultățile de procesare senzorială, asigurând un mediu vizual calm, care invită la concentrare.

Am structurat cele 90 de exerciții în 7 capitole esențiale, bazate pe progresivitate și continuitate. Nu sunt sarcini izolate, ci un parcurs logic unde exercițiile sunt interconectate: reușita de la o pagină devine fundamentul pentru următoarea. Această legătură firească elimină teama de necunoscut și oferă o siguranță constantă, transformând caietul într-o busolă intuitivă și ușor de gestionat de către orice părinte.

Cum pot părinții să integreze aceste exerciții în rutina zilnică de acasă pentru a vedea rezultate cât mai bune?

R. E. U.: Integrarea exercițiilor în rutina zilnică nu trebuie să fie o presiune suplimentară, ci un moment de conectare firească. Secretul stă în consecvență și în alegerea momentului potrivit. Recomand părinților să găsească acel interval din zi în care copilul este cel mai odihnit și receptiv, transformând lucrul cu acest caiet într-un ritual de plăcere. Fiindcă am conceput exercițiile cu un fir logic și o progresivitate clară, părintele nu trebuie să facă eforturi mari de pregătire. Totul este deja structurat pentru a fi intuitiv, astfel încât adultul să poată fi pe deplin prezent pentru copil.

Este foarte important ca părintele să observe acele detalii care îi aduc bucurie copilului în timpul lucrului. Deoarece am folosit imagini mari și bine definite, caietul devine un material la care copilul revine cu ușurință și motivație. Această curiozitate naturală este cel mai bun motor pentru progres. Prin simplul fapt că parcurg împreună câteva pagini în fiecare zi, părinții nu doar că dezvoltă abilitățile cognitive ale copilului, dar clădesc și o punte de comunicare stabilă. Rezultatele cele mai frumoase apar atunci când exercițiul încetează să mai fie o sarcină și devine o experiență comună de succes, oferindu-i copilului sentimentul că „poate” și că este înțeles.

Cum ajută acest suport vizual la creșterea autonomiei copilului în viața de zi cu zi?

R. E. U.: Autonomia apare atunci când copilul înțelege ce are de făcut fără să depindă mereu de indicațiile celor din jur. Pentru un copil cu autism, imaginile mari și clare funcționează ca un traducător al realității. Ele transformă noțiunile abstracte în pași vizuali simpli, oferindu-i copilului siguranța că poate descifra singur cerințele. Această claritate îi dă curajul să acționeze prin forțe proprii și îi reduce starea de nesiguranță.

Cele mai frumoase confirmări vin de la părinții cărora nu le venea să creadă cum copiii lor vor să reia paginile de la sine, în special pe cele cu animale. Această dorință de a reveni singuri asupra exercițiilor este cel mai bun semn de independență. Copilul alege să se implice pentru că se simte capabil și atras de ceea ce vede. Pe măsură ce stăpânește aceste repere vizuale, el devine mult mai sigur pe el și în afara caietului, reușind să gestioneze mai ușor situațiile din viața de zi cu zi.

La final, ce înseamnă pentru tine acest caiet, dincolo de un instrument terapeutic?

R. E. U.: „Universul meu în imagini” este proiectul meu de suflet, o părticică din tot ceea ce am învățat alături de copiii care mi-au arătat că iubirea nu are nevoie de cuvinte. Am pus în aceste pagini multă grijă, gândindu-mă la fiecare copil special care privește lumea cu ochi plini de întrebări și la cât de mult înseamnă pentru el să se simtă, în sfârșit, înțeles.

L-am dedicat părinților care nu obosesc să spere niciodată, bunicilor care oferă sprijin și mângâiere, dar și terapeutilor sau cadrelor didactice care caută mereu noi căi de a ajunge la inima celor mici. Știu cât de provocator poate fi acest drum, așa că am vrut să le ofer un instrument care să creeze o punte de comunicare și o conexiune mai profundă, făcând viața de zi cu zi mai previzibilă pentru toți cei implicați.

Pentru mine, acest material reprezintă speranța că drumul spre autonomie poate fi parcurs cu mai multă încredere. Este bucuria de a vedea un copil care reușește singur și un adult care, în sfârșit, găsește calea de a se face înțeles. Este darul meu pentru toți cei care cred în potențialul acestor copii și luptă să le facă viața mai senină.

Dacă ar fi să transmiteți un mesaj părinților care citesc acest interviu, care ar fi acela?

R. E. U.: Nu uitați niciodată că, pentru copiii voștri, voi sunteți întregul lor univers. De aici pornesc încrederea, liniștea și curajul de a merge mai departe.

Viitorul este o necunoscută pentru noi toți, iar cel mai important este ce construim astăzi. Fiecare progres, oricât de mic, are valoarea lui, iar fiecare copil are propriul ritm de creștere și descoperire.

Am și un mesaj pentru părinții ai căror copii sunt tipici: o invitație la joacă sau un zâmbet pot schimba ziua unui copil. Sunt gesturi simple, cu ecouri mari.

Iar speranța vine din faptul că fiecare copil are o poveste care merită ascultată și respectată.

La finalul acestui dialog, rămâne sentimentul că adevărata schimbare începe acolo unde există răbdare, înțelegere și respect pentru ritmul fiecărui copil. Dacă vrei să descoperi mai mult din munca, gândirea și proiectele Roxanei Elena Ungureanu și să rămâi aproape de inițiativele prin care sprijină copiii cu autism și familiile lor, te invit să o urmărești pe paginile ei de Facebook și TikTok, acolo unde împărtășește constant resurse, reflecții și fragmente din această muncă făcută cu inimă.