De la antreprenoriat la amfiteatru
În 2021, am fost admisă la studiile de doctorat în management la una dintre cele mai mari universități din România. La scurt timp după admitere, am primit un telefon de la profesorul coordonator, întrebându-mă dacă vreau să predau la facultate, să susțin seminarul la cursurile pe care le avea.
„E remunerat foarte puțin sau deloc.”
Am acceptat fără ezitare.
Întrucât am publicat pe social media că am fost admisă la doctorat, o cunoștință m-a întrebat dacă pot susține niște cursuri pe zona de marketing într-un proiect cu finanțare europeană – le plecase un trainer și nu oricine putea susține aceste cursuri în calitate de formator. Faptul că predam la facultate a fost un avantaj.
Era încă pandemie și am susținut cursurile din proiectul european, un accelerator de afaceri sociale, online. Curând după finalizarea lor am început semestrul al II-lea, când aveam programate orele de la facultate. Era primul an în care predam. Am început online, în fața unui ecran cu mici ferestre negre, întrucât studenții nu-și porneau camera nesiliți de nimeni. Câțiva interveneau cu feedback când adresam întrebări, dar prea puțin pentru a lua pulsul grupelor la seminar.
La câteva luni am început fizic facultatea, trebuia să țin seminarul de Antreprenoriat la studenții de anul III, licență, la o facultate al cărei nume mă intimida: Finanțe, Bănci și Burse de Valori, eu având un background în comunicare și relații publice și management de proiect.
Îmi amintesc teama care m-a cuprins.
Cum mă îmbrac?
Dacă nu mă vor respecta studenții pentru că sunt prea tânără, întrucât între noi era o diferență de vreo 7 ani?
Cât durează seminarul?
În ce constă examenul?
Când trebuie să trimită proiectul la seminar?
Să le dau teme intermediare? Să-i verific?
Ce fac dacă studenții întreabă ceva și eu nu cunosc răspunsul?
Acestea erau doar câteva dintre întrebările care mă frământau.
Aveam un soi de sindrom al impostorului.
La prima oră, studenții erau uimiți că nu doar PREDAU antreprenoriat, ci și că SUNT antreprenoare. Atunci mi-am dat seama că sistemul de învățământ are nevoie de expertiză din zona practică, de business. Și că acest lucru constituia, de fapt, avantajul meu competitiv.
Eu eram ȘI… ȘI…, o lecție pe care am învățat-o la cursul de semiotică predat de domnul profesor Dumitru Borțun.
Și atunci am început să mă relaxez. Poate nu cunoșteam toate aspectele juridice și financiar-contabile ale antreprenoriatului, însă la urma urmei antreprenorul are nevoie de cei mai buni prieteni: contabilul și avocatul. Și e ok să inviți experți care să-i învețe.
Însă, am descoperit apoi că pe studenți îi interesau aspectele administrative, organizatorice: de câte prezențe au nevoie, dacă se pot învoi, dacă pot lucra la proiect în echipă ori singuri.
În schimb, pe mine mă interesa să învețe cât de mult puteau din experiența mea practică, dar și să își însușească materia, să deprindă aspecte teoretice pentru a promova examenul de final de semestru. Nu voiam să pice din cauza mea. Asta spunea multe despre calitatea actului pedagogic.
Eu nu făcusem modulul psihopedagogic când am fost studentă și acum deveneam eu însămi profesoară. Atunci am preluat aspecte de la foștii mei profesori, fără să-mi dau seama, am încercat să fac ora interactivă, întrebându-i pe studenți diferite lucruri, punându-le în față situații cu care s-ar putea confrunta în viața reală, uitându-ne la filmulețe, rapoarte de trenduri etc.
Însă cel mai important test a fost în următorul an când am început să predau la IFR – învățământ cu frecvență redusă, la masterat, unde majoritatea masteranzilor erau mai în vârstă decât mine. Unii erau mai mari cu vreo 10 ani decât mine, alții chiar de-o seamă cu părinții mei. Și atunci am apelat la metode de învățare non-formale, deprinse în activitățile de voluntariat la care participasem când eram elevă și studentă.
Am început să fac apel la referințe de interes pentru „publicul țintă” – lecțiile aveau în centru branduri cunoscute și îndrăgite de studenți, de fashion sau tehnologie. Odată, am făcut o strategie de marketing pentru o aplicație de dating, întrucât o studentă făcea planul de afaceri pentru un astfel de business.
Altădată le-am povestit diferite situații privind drepturile de autor și de imagine, am dezbătut inovații precum blockchain, DeFi, crowdsourcing, crowdfunding și chiar ne-am uitat la un pitch pe care-l făcusem eu la o emisiune TV în urmă cu câțiva ani, la cererea lor.
Predau de cinci ani, o fac intuitiv, sincer, fără presiunea de a fi profesorul perfect, fără să pretind că le știu pe toate, pentru că e imposibil să știi totul în anii în care informația se dezvoltă exponențial.
Ce vreau să le transmit studenților?
Că e ok să greșești. Dar că important e să înveți din asta.
Că relația interumană valorează mult mai mult decât o informație pe care o pot accesa la câteva click-uri distanță.
Că dacă nu valorifică informația de la școală (gratuit sau cu niște costuri rezonabile) vor plăti sute, chiar mii de euro pentru a afla acea informație mai târziu într-o ședință de consultanță.
Însă predatul nu este totul pentru un profesor. E doar front-office-ul activității de profesor. Back-office-ul e reprezentat de pregătirea pe care o faci în prealabil, de corectarea proiectelor și lucrărilor de evaluare, de pregătirea syllabusului, fișei disciplinei, calendarului, redactarea suportului de seminar/curs, actualizarea materialelor, audituri, de invitarea unor experți care să aducă plus valoare la facultate, de relația cu celelalte cadre didactice, relația cu secretariatul și personalul administrativ, de cercetarea pe care o faci ca profesor, de scrierea de articole științifice, participarea la conferințe academie și câte și mai câte!
Când am intrat la doctorat și în învățământul superior nu am știut ce mă așteaptă. Cât timp și câți bani presupune această activitate pentru a fi mereu actualizat, relevant.
Am învățat de la câțiva profesori care m-au ghidat și cu care am colaborat.
La facultate, studenții vin pentru că își doresc să fie acolo, să studieze acel domeniu.
În învățământul preuniversitar, profesorul trebuie să concureze pentru a câștiga simpatia elevilor cu celelalte materii, dar mai ales cu telefoanele și gadget-urile.
De aceea, nu pot decât să susțin proiectul „Școala Tinerilor Profesori de Încredere”, derulat de Asociația Școala Încrederii, pe o perioadă de 2 ani, care a luat naștere ca o nevoie organică privind formarea viitorilor profesorilor care au nevoie atât de cunoștințe teoretice și de terminologie specifică sistemului de educație, cât și de practică efectivă la clasă, în fața copiilor.
Astfel, „Școala Tinerilor Profesori de Încredere” oferă viitoarelor cadre didactice un context de dezvoltare profesională care îmbină teoria cu practica pedagogică.
Proiectul se adresează studenților la licență și masterat (studenți care urmează un program de nivel ISCED 6-8), cu vârsta cuprinsă între 18 – 25 de ani, cu domiciliul în regiuni mai puțin dezvoltate, din universitățile românești și are ca obiective:
– Îmbunătățirea competențelor antreprenoriale și adaptarea competențelor și calificărilor legate de mediu, climă, energie, economia circulară și bioeconomie și pentru dobândirea competențelor cerute de sectoarele legate de tranziția climatică.
– Îmbunătățirea relevanței pregătirii profesionale pentru studenți, prin participarea la stagii de pregătire practică la agenți economici și pentru ocupații corelate cu domeniul lor de pregătire.
– Dezvoltarea nivelului de motivare și de implicare în activități de învățare la locul de muncă prin inovare și creativitate, prin acordarea de indemnizații de participare la stagiile de practică și organizarea de competiții profesionale, finalizate cu premii.
– Îmbunătățirea nivelului de calificare pentru participanți la stagiile de practică.
– Creșterea gradului de conștientizare cu privire la corelarea nevoilor de instruire cu nevoile pieței muncii, prin realizarea unei analize în vederea anticipării unor nevoi orizontale de dezvoltare a ofertei educaționale.
Prin mentorat, ghidaj și susținere, studenții își dezvoltă abilitățile pedagogice și aplică cele mai recente cercetări în educație.
Află mai multe de pe https://scoalaincrederii.ro/proiecte/scoala-tinerilor-profesori-de-incredere/
Lavinia Iancu este antreprenoare, are un doctorat în management și este cadru didactic asociat la o universitate din București.
Despre Școala Încrederii
Asociația Școala Încrederii este o organizație neguvernamentală dedicată formării comunităților școlare, cu misiunea de a transforma experiențele de învățare prin îmbunătățirea relației dintre elevi, profesori și părinți.
Din 2020, Programul Școala Încrederii a sprijinit 382 de grădinițe și școli de stat să își transforme cultura educațională, să își optimizeze sistemele și să construiască relații de încredere în comunitatea lor.
Aproape 200.000 de elevi și 23.000 de adulți, dintre care 14.000 de profesori, au beneficiat deja de această schimbare. În iunie 2025, peste 70 de școli din primele două generații au finalizat programul. 50 dintre ele au fost certificate ca „Școli ale Încrederii” și continuă autonom transformarea începută împreună cu noi.
„Școala Tinerilor Profesori de Încredere” nu este doar o campanie – este un semnal că viitorul educației începe acum, cu profesori care aleg să fie parte activă a schimbării. Proiectul este finanțat de Uniunea Europeană din Fondul Social European + prin Programul Educație și Ocupare, cu buget alocat de 4.701.518,60 lei, având cod de identificare proiect 311739.
