Otilia Deac: Rușinea și Vinovăţia, emoţiile care ne ţin captivi în trecut. Între judecata de sine și drumul către acceptare

Există emoţii care dor, care apasă, care te fac să te închizi în tine și îţi schimbă felul în care te privești și te raportezi la lume. Dar există și emoţii care, dincolo de durere, construiesc în tăcere o identitate fragilă, plină de îndoială și teamă. Rușinea și vinovăţia fac parte din această categorie.

Nu sunt doar reacţii la ceea ce ni se întâmplă, ci devin treptat lentile prin care noi interpretăm realitatea. Ajung să ne influenţeze alegerile, relaţiile, limitele pe care le punem sau nu le punem și, în mod subtil, ce credem că merităm sau nu merităm.
De cele mai multe ori, oamenii nu vin în terapie spunând: „Am o problemă cu rușinea” sau „Mă lupt cu vinovăţia”. Vin spunând că repetă aceleași tipare în relaţii, că nu reușesc să se bucure de ceea ce au, că oricât ar face parcă nu e suficient, că trăiesc cu o tensiune interioară constantă, greu de explicat. La un nivel mai profund, aceste stări sunt adesea susţinute de un nucleu invizibil format din vinovăţie și rușine.

Diferenţa care schimbă modul în care ne raportăm la noi înșine

Din perspectivă psihologică, rușinea și vinovăţia sunt considerate emoţii de autocontrol, apărute atunci când evaluăm comportamentele sau propria persoană în raport cu anumite standarde interne sau sociale. Totuși, diferenţa dintre ele este esenţială pentru procesul de vindecare.
Vinovăţia spune: „Am făcut ceva greșit!”
Rușinea spune: „Eu sunt greșit!”
Această diferenţă subtilă are un impact uriaș asupra modului în care ne trăim viaţa.
Vinovăţia este legată de comportament. Ea apare atunci când percepem că am încălcat o valoare sau o regulă importantă pentru noi. Vinovăţia, în forma ei sănătoasă, poate avea un rol adaptativ, ne ajută să ne corectăm comportamentele, să ne asumăm responsabilitatea, să reparăm relaţii. Este emoţia care apare atunci când încă suntem conectaţi cu valorile noastre și vrem să revenim la ele.
Rușinea este legată de identitate. Nu mai este vorba despre ceea ce ai făcut, ci despre cine crezi că ești. Este acea voce interioară care nu spune „ai greșit”, ci „ești greșit”.
Rușinea nu te invită la reparare, ci la ascundere. Te face să te retragi, să te micșorezi, să te simţi nevrednic de iubire, de acceptare,
de apartenenţă.

Când vinovăţia și rușinea devin identitate

Nu cred că există om care să nu se fi simţit, măcar o dată în viaţă, rușinat sau vinovat de ceva și este în regulă să simţim aceste emoţii. Dar nu este în regulă atunci când aceste emoţii devin o constantă a vieţii noastre și devin modul nostru de a ne defini.

Când spui despre tine:

• „Sunt o persoană care greșește mereu”
• „Nu sunt suficient de bun”
• „Nu merit iubire”

nu mai vorbești despre o experienţă. Vorbești despre identitate.
Aici intervine unul dintre principiile fundamentale din metoda Louise Hay®: gândurile pe care le repetăm despre noi înșine devin realitatea noastră interioară. Dacă ani de zile ai repetat, conștient sau inconștient, că nu ești suficient, mintea ta va căuta dovezi pentru a susţine această convingere. Nu pentru că este adevărat, ci pentru că este familiar.
În psihoterapia sistemică se vorbește despre loialităţi invizibile. Copilul nu doar că se adaptează la sistem, ci devine loial acestui sistem, chiar și atunci când această loialitate implică suferinţă.De exemplu, într-o familie în care unul dintre părinţi trăiește constant cu vinovăţie, copilul poate prelua inconștient această stare ca formă de apartenenţă. În mod paradoxal, a nu mai simţi vinovăţie poate activa anxietate, pentru că echivalează cu ieșirea din sistem.

Întreabă-te:

• Cui îi sunt loial prin această vinovăţie?
• Ce păstrez viu în mine prin această stare?

Aceste întrebări deschid accesul către dinamici sistemice care nu sunt evidente la nivel conștient.

Drumul către eliberare

Eliberarea de vinovăţie și rușine nu este un moment singular. Este un proces, în care înveţi să te vezi altfel, să înţelegi că nu ești suma greșelilor tale, să accepţi că ai făcut, la un moment dat, tot ce ai știut mai bine, să îţi dai voie să fii uman. Pentru că, dincolo de toate teoriile, tehnicile și metodele, vindecarea începe în momentul în care relaţia cu tine se schimbă, nu prin pedeapsă, nu prin duritate și control, ci prin blândeţe.
Rușinea și vinovăţia nu sunt dușmani de eliminat, ci mesageri de înţeles. Ele indică locuri din noi care au nevoie de atenţie, de compasiune și de reconectare, de acceptare – acceptare care nu înseamnă resemnare și nici justificarea trecutului. Înseamnă să poţi privi ceea ce a fost fără să te mai pedepsești pentru asta. Înseamnă să nu mai construiești prezentul pe baza unei identităţi formate din rușine și vinovăţie.
În momentul în care încetăm să ne mai definim prin ele și începem să le privim ca pe experienţe, nu ca pe identitate, apare spaţiul pentru schimbare, iar din acel spaţiu, viaţa nu mai este trăită din trecut, ci dintr-un prezent în care alegerea devine posibilă.