Când suferința poartă o mască. Cum recunoaștem semnalele de alarmă la adolescenți
Adolescența este, prin definiție, o perioadă a schimbărilor. Emoțiile pot deveni mai intense, relația cu părinții se transformă, apare nevoia de autonomie, iar perioadele de retragere sau iritabilitate nu sunt neobișnuite. Tocmai de aceea, poate fi dificil pentru adulții din jur să distingă între schimbările firești ale vârstei și semnele unei suferințe psihologice profunde.
Mai există însă un motiv pentru care suferința unui adolescent poate trece neobservată: uneori, ea este ascunsă în mod activ.
Un adolescent poate merge la școală, poate râde cu prietenii, poate obține rezultate bune și poate părea, din exterior, perfect funcțional, în timp ce în interior se confruntă cu depresie, lipsă de speranță sau gânduri suicidare. Cercetările din ultimii ani atrag atenția asupra acestui fenomen de „masking”, mascarea deliberată sau habituală a suferinței emoționale.
În prevenția suicidului, acest lucru ne obligă să renunțăm la o presupunere periculoasă: aceea că vom putea întotdeauna să vedem când unui adolescent îi este foarte rău.
Când suferința poartă o mască
Ne imaginăm adesea că un adolescent aflat într-o suferință profundă va părea trist, retras sau lipsit de energie. În realitate, nu există un singur profil al adolescentului aflat într-o situație de risc.
Un studiu care a analizat experiențele adolescenților cu comportamente suicidare descrie tocmai această discrepanță dintre ceea ce se întâmplă în interior și ceea ce văd ceilalți. Unii adolescenți vorbesc despre efortul de a-și ascunde suferința și de a continua să afișeze în exterior o versiune aparent „normală” a lor.
Mascarea suferinței poate lua forme foarte diferite: adolescentul poate continua să socializeze, să glumească, să participe la activități și să răspundă automat că este „bine”. Poate chiar păstra rezultate școlare bune sau poate evita în mod deliberat să vorbească despre ceea ce simte.
Motivele pentru acest comportament sunt complexe: unii adolescenți se tem că vor fi judecați sau că ceilalți nu îi vor înțelege. Alții nu vor să își îngrijoreze familia, simt că problemele lor nu sunt suficient de importante sau cred că trebuie să le gestioneze singuri. Stigma asociată problemelor de sănătate mintală poate contribui și ea la tendința de a ascunde ceea ce se întâmplă.
Pentru cei din jur, rezultatul poate fi înșelător: dacă adolescentul pare că funcționează bine, este ușor să presupunem că se și simte bine. Dar funcționarea aparentă și suferința psihologică nu se exclud reciproc.
De ce este masking-ul atât de greu de observat
Asociem depresia cu tristețea evidentă, izolarea, plânsul sau lipsa energiei. Asociem riscul suicidar cu afirmații directe despre moarte, iar atunci când aceste manifestări lipsesc, apare senzația că nu există un motiv real de îngrijorare.
În adolescență, depresia se poate manifesta însă și prin iritabilitate, furie, conflicte mai frecvente, pierderea interesului pentru activități, dificultăți de concentrare, tulburări ale somnului sau schimbări ale performanței școlare. Iar unele dintre aceste modificări pot fi ușor atribuite vârstei.
De aceea, uneori este mai important să observăm schimbarea față de comportamentul obișnuit al adolescentului decât să căutăm un simptom anume.
Un copil sociabil care începe treptat să refuze întâlnirile cu prietenii, un adolescent pasionat de sport care nu mai vrea să meargă la antrenamente sau un elev preocupat de viitor care începe să vorbească despre el cu indiferență ne transmit informații tocmai prin această schimbare.
Semnele de alarmă nu apar întotdeauna așa cum ne imaginăm
Nu există un singur semn care să indice că un adolescent se confruntă cu risc suicidar. De cele mai multe ori, este vorba despre o combinație de factori și schimbări care trebuie privite în context.
Izolarea socială, pierderea interesului pentru lucrurile care înainte îi făceau plăcere, modificările importante ale somnului sau apetitului, scăderea performanței școlare, iritabilitatea accentuată, sentimentul de inutilitate sau lipsa speranței în legătură cu viitorul sunt schimbări care merită observate.
Mai îngrijorătoare sunt afirmațiile repetate despre moarte, despre sentimentul că este o povară pentru ceilalți sau că lucrurile nu se vor îmbunătăți niciodată, precum și comportamente precum oferirea unor obiecte personale importante sau retragerea bruscă din relațiile apropiate.
Niciunul dintre aceste comportamente, luat separat, nu înseamnă automat că există o intenție suicidară. Dar schimbările persistente, acumularea mai multor semnale sau diferențele semnificative față de comportamentul obișnuit al adolescentului justifică o conversație și, atunci când este necesar, o evaluare de specialitate.
„Dacă vorbește despre asta, vrea doar atenție”
Este unul dintre cele mai periculoase mituri legate de comportamentul suicidar.
Uneori, adolescenții vorbesc direct despre ceea ce simt. Alteori, mesajul apare fragmentat, în remarci aparent întâmplătoare, în glume despre moarte sau în afirmații precum „nu mai contează nimic”, „aș vrea să dispar” sau „ați fi mai bine fără mine”.
Cercetările asupra comunicării suicidare au arătat de mult timp că persoanele aflate în criză pot transmite celor din jur indicii despre ceea ce trăiesc înaintea unei tentative. Tocmai de aceea, astfel de afirmații nu ar trebui interpretate drept „dramatism adolescentin” și nici minimalizate pentru că sunt formulate indirect.
Chiar și atunci când o afirmație pare să fie o încercare de a obține atenție, întrebarea importantă este alta: de ce are adolescentul nevoie să ceară atenție în acest mod?
Nevoia de atenție este, în sine, o nevoie de conectare. Iar în spatele ei poate exista o suferință care merită ascultată.
De ce unii adolescenți nu cer ajutor
Din perspectiva unui adult, soluția poate părea simplă: dacă îți este foarte rău, spui cuiva.
Pentru un adolescent, lucrurile pot arăta cu totul diferit.
Poate exista teama că părinții vor reacționa exagerat, că prietenii îl vor privi diferit sau că problemele sale vor fi considerate „prostii”. Poate exista rușinea de a nu putea gestiona singur ceea ce simte sau convingerea că nimeni nu îl poate ajuta.
Depresia însăși poate influența această perspectivă. Lipsa speranței este asociată cu riscul suicidar, iar atunci când cineva nu mai poate imagina posibilitatea ca lucrurile să se schimbe, solicitarea ajutorului poate părea inutilă.
Aici masking-ul poate deveni un cerc dificil de întrerupt: adolescentul suferă, își ascunde suferința, cei din jur presupun că este bine, iar faptul că nimeni nu intervine îi poate întări impresia că trebuie să se descurce singur.
Relațiile apropiate pot deveni un factor de protecție
Înțelegerea riscului suicidar nu înseamnă doar identificarea factorilor de risc, ci să înțelegem ce îi poate proteja pe adolescenți.
Conectarea cu ceilalți contează, iar relațiile familiale în care adolescentul se simte ascultat și acceptat, sentimentul de apartenență, existența unui adult de încredere și accesul la sprijin psihologic pot avea un rol protector important.
Asta nu înseamnă că părinții trebuie să găsească întotdeauna răspunsul potrivit.
De multe ori, impulsul adultului este să rezolve problema: să ofere sfaturi, să explice de ce situația „nu este chiar atât de gravă” sau să îi amintească adolescentului lucrurile bune din viața lui. Intenția este bună, dar efectul poate fi opus celui dorit. Adolescentul poate simți că emoția lui trebuie corectată, nu înțeleasă.
Uneori, cea mai importantă reacție este mult mai simplă: să rămâi prezent.
Cum începi o conversație atunci când simți că ceva nu este în regulă
Nu este nevoie să așteptăm până când adolescentul vine singur să ceară ajutor.
Conversația poate începe de la ceea ce observăm: „Am văzut că în ultima perioadă nu mai ieși cu prietenii și pari mai obosit. Cum te simți?” sau „Mi se pare că ceva s-a schimbat și vreau să știi că poți vorbi cu mine”.
Este important ca întrebarea să fie urmată de disponibilitatea reală de a asculta.
Replicile precum „Ai de toate, nu ai motive să fii trist”, „Și eu am trecut prin asta la vârsta ta” sau „O să vezi că nu este mare lucru” încearcă să liniștească, dar pot transmite involuntar că emoțiile adolescentului nu sunt legitime.
La fel de important este să nu evităm întrebările directe atunci când există motive serioase de îngrijorare. A întreba un adolescent dacă se gândește să își facă rău sau dacă s-a gândit la suicid nu îi „pune ideea în cap”. Cercetările nu susțin acest mit. O întrebare directă, formulată calm și fără judecată, poate crea tocmai spațiul de care adolescentul are nevoie pentru a spune ceea ce până atunci a încercat să ascundă.
Când este nevoie de ajutor imediat
Orice afirmație despre suicid trebuie luată în serios, chiar dacă adolescentul o retrage ulterior sau spune că „doar glumea”.
Un prim pas important este o consultație de psihiatrie pediatrică. Evaluarea de specialitate poate ajuta la înțelegerea dificultăților prin care trece adolescentul și la stabilirea formelor de sprijin potrivite, de la evaluare psihologică și psihoterapie până la alte intervenții, atunci când sunt necesare.
La Clinica Alegria, copiii și adolescenții pot beneficia de sprijin specializat în sănătate mintală, iar părinții pot primi îndrumare pentru a înțelege mai bine schimbările emoționale sau comportamentale pe care le observă.
Nu este nevoie să existe certitudinea că „este ceva grav” înainte de a cere ajutor. Un consult psihiatric pentru adolescenți există tocmai pentru situațiile în care nu știm exact ce se întâmplă.
Dincolo de ceea ce vedem
Poate că una dintre cele mai importante lecții pe care cercetările despre suicidul în adolescență ni le oferă este că suferința nu are întotdeauna chipul pe care îl așteptăm.
Poate exista în spatele izolării și tristeții, dar poate exista și în spatele rezultatelor bune la școală, al glumelor cu prietenii și al unui „sunt bine” spus convingător.
Masking-ul ne amintește că aparența de normalitate nu este întotdeauna sinonimă cu starea de bine. Nu putem și nici nu trebuie să interpretăm fiecare schimbare de dispoziție drept un semnal de alarmă. Putem însă să fim atenți la schimbări, să construim relații în care vulnerabilitatea nu este sancționată și să întrebăm atunci când simțim că ceva nu este în regulă.
Uneori, primul pas spre ajutor nu începe cu adolescentul care spune „am nevoie de tine”, ci cu adultul care îi transmite: „Nu trebuie să pari bine când vorbești cu mine.”
