Familia de pe scenă și familia din culise. De ce ne este atât de greu să vedem ce se repetă

Ce vedem dintr-o familie și ce rămâne în culise

Când cunoaștem o familie, vedem mai întâi ceea ce ni se arată. Vedem părinții la o masă, copiii într-o vizită, felul în care vorbesc unii despre ceilalți. Auzim că sunt uniți, că se ajută, că au trecut împreună prin multe. Îi vedem la aniversări, în vacanțe, la evenimente și, din toate aceste bucăți, ne formăm o părere. Uneori părerea este corectă. Alteori, pe măsură ce ajungem mai aproape, descoperim că în casa aceea se trăiesc și lucruri pe care din exterior nu aveam cum să le vedem.

Mi se întâmplă des în cabinet să aud mai întâi varianta cunoscută a unei familii. Cine a fost „cel bun”, cine a fost „cel dificil”, cine a ținut familia, cine s-a sacrificat, cine a greșit. Pe măsură ce omul povestește, apar însă detalii care se potrivesc mai greu cu imaginea inițială. Tatăl despre care toată lumea spunea că era un om minunat putea fi foarte plăcut cu ceilalți și foarte dur acasă. Mama despre care se spunea că „a făcut totul pentru copii” putea controla aproape fiecare alegere a lor, iar familia cunoscută ca fiind foarte unită putea tolera cu greu desprinderea unuia dintre membrii săi.

Mă gândesc uneori la teatru. Spectatorul vede piesa, actorii, costumele, replicile și aplauzele. Din sală, spectacolul poate părea impecabil. El nu vede repetițiile, certurile dintre actori, panica din culise, omul care a vrut să plece cu zece minute înainte de ridicarea cortinei sau efortul cu care ceilalți au reușit să țină spectacolul în picioare. Ceea ce vede spectatorul este adevărat: piesa chiar a avut loc, actorii chiar au jucat, aplauzele chiar au existat. Numai că există și o parte a spectacolului la care publicul nu a avut acces.

Voi folosi în articol expresia „masca familiei”. Nu știu dacă a mai fost folosită înainte în această formă și nici nu mă interesează aici să o transform într-un concept. Îmi este utilă pentru a descrie imaginea prin care o familie ajunge să se prezinte în fața celorlalți și, uneori, chiar în fața propriilor membri. Expresia poate sugera că oamenii ascund conștient ceva, iar în unele familii exact asta se întâmplă. În altele, membrii cred sincer în versiunea pe care o repetă despre ei înșiși.

„La noi toată lumea se ajută.” „Tatăl tău a făcut totul pentru voi.” „Noi suntem o familie unită.” „Mama s-a sacrificat pentru copii.” Fiecare dintre aceste propoziții poate conține adevăr și, în același timp, poate lăsa în afara cadrului controlul, frica, agresivitatea, abandonul emoțional sau prețul pe care cineva l-a plătit pentru acel sacrificiu. Tocmai de aceea, când ascult o familie, mă interesează atât ceea ce spune despre ea, cât și ceea ce se întâmplă în relațiile dintre oamenii care o formează. Uneori cele două imagini se suprapun destul de bine. Alteori, între ele este o prăpastie.

Când copilul trăiește altceva decât i se spune

Un copil poate auzi ani întregi că are un tată bun. Rudele îl laudă, prietenii familiei îl văd atent, la întâlniri se poartă frumos, iar ceilalți îi spun copilului cât este de norocos. Acasă, același tată poate deveni critic, rece, imprevizibil, umilitor sau violent. Pentru copil, diferența dintre cele două imagini este greu de așezat într-o explicație coerentă.

Lucrurile se complică și mai mult atunci când celălalt părinte susține versiunea oficială a familiei. „Tata vrea binele tău.” „Te pedepsește ca să înveți.” „Dacă nu făceai asta, nu se ajungea aici.” Copilul nu are încă distanța necesară pentru a separa comportamentul adultului de propria lui valoare și începe să caute explicația în el însuși.

Dacă un părinte îi spune unui copil că l-a lovit pentru că acesta „l-a făcut” să o facă, responsabilitatea se mută treptat asupra copilului. El poate ajunge să creadă că reacțiile adultului depind de cât de cuminte este, cât de puțin deranjează, cât de bine anticipează starea părintelui. În timp, întrebarea „Ce face tata cu mine?” poate fi înlocuită de „Ce este în neregulă cu mine de îl fac pe tata să se poarte așa?”. Uneori această schimbare rămâne mult după ce copilăria s-a terminat.

Mi se pare una dintre cele mai importante diferențe pe care le întâlnesc în munca terapeutică: diferența dintre ce a trăit omul și ce a învățat să creadă despre ceea ce a trăit. Un adult poate spune, cu toată convingerea, că a avut o copilărie bună și, câteva minute mai târziu, poate povesti lucruri care arată o experiență mult mai complicată. Cele două variante pot conviețui ani întregi fără ca persoana să simtă neapărat contradicția dintre ele.

Copilul învață mai întâi limbajul familiei. Învață cine este „bun”, cine este „rău”, cine „se sacrifică”, cine „face probleme”, cine „ține familia” și cine „strică liniștea”. Abia mai târziu poate apărea întrebarea dacă aceste etichete descriau cu adevărat ceea ce se întâmpla sau doar ordinea de care familia avea nevoie pentru a continua să funcționeze. Propria experiență are nevoie de ani până să capete voie să existe lângă versiunea pe care familia a repetat-o.

Lucrurile despre care nu se vorbește

În unele familii există reguli care nu au nevoie să fie scrise. Copiii află repede ce poate fi povestit în afară și ce trebuie să rămână în casă. Uneori li se spune direct: „Să nu spui la nimeni”, „Astea sunt lucrurile noastre”, „Nu vreau să afle bunica”, „Ce se întâmplă în familie rămâne în familie”. Alteori regula se învață din reacțiile adulților, din rușinea lor, din felul în care schimbă subiectul sau din consecințele care apar atunci când cineva spune mai mult decât era permis.

Am crescut și eu cu o astfel de regulă. Mama ne spunea deseori, înainte să mergem în vizită sau să vină cineva la noi, să nu povestim lucruri despre ce se întâmpla acasă. Pentru niște copii mici, cererea aceasta era aproape imposibil de respectat. Ajungeam la bunica și spuneam exact ce ni se spusese să nu spunem, după care o rugam pe ea să păstreze secretul. Bunica avea propria ei reacție la ceea ce afla și, inevitabil, lucrurile se întorceau acasă. Noi aflam apoi că vorbisem prea mult.

Astăzi mă interesează mai puțin faptul că ni se cerea să ținem un secret și mai mult mesajul pe care îl primea copilul: există lucruri care se întâmplă și există lucruri despre care avem voie să vorbim. Cu timpul, copilul începe să învețe și ce trebuie protejat: imaginea părintelui, reputația familiei, ideea că „la noi este bine”, faptul că ceilalți nu trebuie să afle că există conflicte, lipsuri sau suferință. Masca familiei poate ajunge astfel să fie păstrată de toți membrii ei, inclusiv de cei care suferă cel mai mult în spatele ei.

Îmi amintesc de o persoană care îmi povestea că, de sărbători, mergea împreună cu frații ei în vizită la rude. Înainte să plece de acasă, mama îi avertiza să nu accepte nimic de mâncare. Acasă existau lipsuri, iar la masa rudelor erau prăjituri, feluri de mâncare și tot ceea ce copiii și-ar fi dorit să guste. Mesajul era foarte clar: refuzați și spuneți că sunteți sătui. Partea care rămânea nerostită era motivul: ceilalți nu trebuiau să-și dea seama că acasă nu aveau.

Copiii ajungeau astfel să participe la menținerea unei imagini despre familie care nu semăna cu experiența lor de acasă. Nu li se cerea doar să păstreze un secret. Li se cerea să joace un rol în fața celorlalți, să se comporte ca și cum nevoia nu exista și să protejeze imaginea familiei chiar cu prețul propriei nevoi.

Mă întreb ce învață un copil după ani petrecuți între aceste două planuri. Poate învăța să ascundă nevoia înainte să o poată formula. Poate ajunge să simtă rușine atunci când are nevoie de ajutor sau să creadă că problemele familiei trebuie rezolvate exclusiv în interior. Mai târziu, chiar și atunci când nimeni nu îi mai cere să păstreze aparențele, regula poate continua să funcționeze.

De ce tocmai aici devine interesantă genograma

Când ascult o persoană vorbind despre familia ei, informațiile vin aproape întotdeauna pe bucăți. Un divorț despre care își amintește mai târziu. O mătușă despre care „nu prea se vorbea”. Un bunic foarte autoritar. O mamă care a avut grijă de toată lumea. Un copil trimis să locuiască o perioadă la bunici. Luate separat, aceste lucruri pot părea doar episoade din biografia unei familii. Așezate una lângă alta, încep uneori să formeze un desen.

Aici devine genograma interesantă. Ne obligă să privim simultan mai multe generații și mai multe relații. Începem să vedem cine cu cine a fost apropiat, cine a fost exclus, cine a preluat responsabilitatea, cine a plecat, cine a rămas, unde au apărut rupturile și ce roluri au revenit. Uneori observăm că evenimentele sunt diferite, iar regula din spatele lor seamănă.

Într-o familie se poate spune ani întregi: „La noi femeile sunt puternice.” Când începem să privim mai atent, vedem poate trei generații de femei care au dus totul singure, au cerut foarte puțin și au rămas lângă bărbați indisponibili. În alta, propoziția este: „Noi suntem foarte uniți.” Pe hartă apare însă dificultatea cu care fiecare membru care încearcă să se desprindă este readus înapoi prin vinovăție, conflict sau retragerea afecțiunii. În altă familie, „noi ne rezolvăm singuri problemele” poate însemna că nimeni din exterior nu trebuie să afle cât de greu este înăuntru.

Genograma ne ajută să ne uităm și la diferența dintre ceea ce familia spune despre ea și ceea ce relațiile ei arată în timp. Uneori cele două se confirmă. Alteori apare aceeași prăpastie despre care vorbeam mai devreme. Așa apar întrebările interesante: cine a avut voie să spună ce se întâmplă? Cine a protejat imaginea familiei? Cine a plătit prețul pentru liniștea celorlalți? Cine a repetat un rol pe care îl mai avusese cineva înainte?

Când felul în care o familie se vede devine parte din funcționarea ei

În terapia de familie există de mult interes pentru felul în care familiile își construiesc regulile, miturile și tiparele relaționale. Antonio Ferreira a vorbit despre miturile familiale, Virginia Satir despre regulile care organizează viața familiei, iar perspectiva sistemică ne-a obișnuit să privim mai puțin membrii izolat și mai mult felul în care relațiile dintre ei se repetă și se mențin în timp. În timp ce scriam acest articol, m-am întrebat dacă masca familiei poate fi privită și dintr-un alt unghi.

Mi-a venit în minte o posibilă clasificare a familiilor pornind de la două axe. Prima ține de cât de mult poate o familie să recunoască în interior ceea ce i se întâmplă. A doua, de cât de mult permite ca ceea ce se întâmplă în interior să fie cunoscut și în afara familiei. Din întâlnirea celor două dimensiuni apar patru feluri de funcționare pe care, pentru moment, le-aș numi: familia deschisă, familia privată, familia orientată spre exterior și familia de imagine.

Familia deschisă poate recunoaște că există o problemă și poate vorbi despre ea și în afara sistemului atunci când are nevoie. Membrii ei nu trebuie să fie permanent de acord și nici să își expună viața în fața tuturor. Există însă suficient spațiu pentru a spune „avem o problemă”, „nu ne descurcăm”, „avem nevoie de ajutor” fără ca simpla recunoaștere a dificultății să amenințe identitatea familiei.

Familia privată își poate vedea destul de bine dificultățile, însă păstrează o graniță foarte strictă între ceea ce aparține casei și ceea ce poate ajunge în afară. Membrii știu că există conflicte, lipsuri, tensiuni sau suferință și pot chiar vorbi între ei despre acestea. Cererea de ajutor din exterior apare greu, iar discreția poate deveni una dintre valorile centrale ale familiei: „Nu ne spălăm rufele în public.” Uneori, această regulă protejează intimitatea. Alteori, protejează masca familiei.

Mai există apoi ceea ce aș numi familia orientată spre exterior. Aici se poate vorbi mult despre probleme, numai că privirea ajunge foarte ușor asupra celorlalți: copilul care face probleme, soțul care nu se schimbă, rudele care se bagă, vecinii, șefii, prietenii. În unele familii există și o preocupare permanentă pentru problemele altora: cine a divorțat, cine și-a crescut prost copilul, cine are un soț dificil, cine „ar trebui” să facă ceva cu viața lui. Uneori mă întreb dacă această preocupare pentru ce se întâmplă în afară nu oferă și o distanță confortabilă față de ceea ce ar fi mai greu de privit înăuntru.

Am întâlnit și oameni care încearcă să rezolve aproape compulsiv problemele celor din jur. Îi sfătuiesc, îi salvează, îi împacă, se implică, găsesc soluții. Problemele altora sunt mai ușor de privit, mai ales când seamănă cu ale noastre. Uneori, ajutându-l pe celălalt, omul încearcă parcă să repare din exterior ceva ce în propria familie nu a putut fi spus sau schimbat. Alteori, simplul fapt că vede că și ceilalți trec prin dificultăți îl ajută să își suporte mai ușor propria situație.

La celălalt capăt aș pune familia de imagine. Aici devine greu atât să fie recunoscut în interior ceea ce se întâmplă, cât și să fie lăsat să se vadă în afară. Imaginea familiei capătă o importanță foarte mare: suntem bine, suntem uniți, ne descurcăm, nu avem nevoie de nimeni. Membrii pot ajunge să protejeze această imagine atât de mult, încât diferența dintre ceea ce se spune despre familie și ceea ce se trăiește în ea devine greu de observat chiar pentru cei care fac parte din sistem.

Probabil cea mai interesantă dintre cele patru, tocmai fiindcă este mai puțin evidentă, este familia orientată spre exterior. Nu este obligatoriu o familie tăcută. Uneori vorbește enorm. Doar că centrul problemei se află aproape întotdeauna în altă parte: la copil, la adolescent, la soț, la bunică, la școală, la vecini, la serviciu. Familia poate ajunge să aleagă un membru care devine purtătorul problemei, uneori chiar țapul ispășitor al sistemului.

Cei care au participat recent la atelierul despre rolurile din familie vor recunoaște probabil mecanismul. Un adolescent „dificil”, un copil anxios, un soț care bea sau o mamă foarte controlantă pot ajunge să concentreze întreaga atenție a familiei. Toată lumea vorbește despre ce ar trebui să facă acel om, ce ar trebui să schimbe, de ce nu înțelege, de ce nu se oprește. Întrebarea despre ceea ce se întâmplă între membrii familiei rămâne mult mai greu de pus. Uneori, cât timp există cineva care poartă problema, ceilalți nu mai sunt nevoiți să se uite la ce se întâmplă între ei.

Duminică deschidem doar puțin ușa și o lăsăm întredeschisă. În septembrie vreau să mergem mai departe, într-un atelier în care vom avea timp să lucrăm cu genograma și să ne uităm la familia de pe scenă și la cea din culise. Dacă ai început deja să te întrebi ce se repetă în familia ta, s-ar putea să merite să vii să vezi și ce anume ai învățat să nu vezi.

Iar până atunci, poate rămâne o întrebare: cât din ceea ce știi despre familia ta vine din ceea ce ai trăit și cât din ceea ce ai învățat să crezi despre ea?

.