Când pictăm liniște

De ce ne calmează atât de profund decorarea pietrelor și a scoicilor?

In fiecare an, la scolile de vara Sandplay Academy avem o activitate despre liniste si frumos. Pictam. Pictam pietre si scoici. Lasam mainile libere sa se joace cu culori pe suprafetele denivelate.

Timpul curge altfel, zgomotul din interior este dat mai incet, pana cand se instaleaza de la sine o liniste interioara, o tacere blanda in camera.

Poate ne liniștește faptul că, pentru un timp, facem ceva profund omenesc. Ținem în palmă un dar al naturii și îl transformăm fără grabă, fără algoritmi, fără performanță. Într-o lume care ne cere să consumăm din ce în ce mai repede, pictura ne amintește că există și un alt ritm.

Ce se întâmplă în creier când pictăm scoici, pietre, bucati de lemn?

Atunci când suntem prinsi intr-o astfel de activitate, creierul desfășoară o adevărată „simfonie” neurologică. Iată cum se explică de ce această activitate ne poate induce o stare de calm și de bine.

In timp ce pictăm, creierul încetează pentru o vreme să mai „comenteze” permanent realitatea. Atenția este complet absorbită de ceea ce facem. Retelele neuronale responsabile cu dialogul interior, ruminatia, calatoria mentala in trecut si viitor, isi scad activitatea. Nu mai verificam telefonul. Nu ne mai gândim la ce urmează mâine. Nu mai retrăim conversația de ieri. Grijile cotidiene isi pierd din intensitate. Gandurile repetitive se opresc. Timpul pare ca incetineste. Se face loc in creierul nostru  pentru acum. Si din acest moment incepe sa se simta…linistea interioara. Psihologul Mihaly Csikszentmihalyi a descris această stare ca fiind una dintre cele mai profunde experiențe de implicare și satisfacție umană, starea de flow.

Creierul iubește activitățile care îl ancorează în prezent.

In starea de flow, zgomotul mental este foarte redus. Pentru ca in timpul activităților creative, activitatea Default Mode Network, rețeaua cerebrală asociată ruminației, autocriticii și grijilor, tinde să fie mai putin activa. Mintea este mai puțin preocupată de trecut și viitor și mai ancorată în ceea ce se întâmplă aici și acum.

Suntem atenti la culori, la forme, combinam, revenim, transformam…si in tot acest timp obiectul creatiei noastre in propria palma. Il simtim. Fiecare alegere de culoare, fiecare detaliu finalizat și fiecare mic progres activează discret sistemul de recompensă. Stimulează eliberarea de dopamină, neurotransmițător implicat în motivație și satisfacție. Sistemul de recompensa lucreaza in favoasrea noastra! Dopamina ii spune creierului: merita sa continui! Nu este o explozie de placere. Nu este un entuziasm galagios. Este o curgere lentă. Probabil tocmai de aceea, după ce terminăm de pictat, nu ne simțim agitați, ci împliniți. Ne uitam la ce am creat, la ce au creat altii in jurul nostru, plutim inca intr-un fluid de bine.

Atunci când pictăm o piatră sau o scoică, nu facem doar un obiect frumos. Se pare că raspundem uneia dintre cele mai vechi nevoi ale sufletului uman: sa transformam ceva produs de natura in ceva produs de noi. Din acel moment scoica, piatra, lemnul pictate ne reprezinta, inseamna ceva, ne apartin, sunt parte din noi. Noul obiect este creatia noastra!

Spre deosebire de recompensele rapide oferite de mediul digital si de orice alta modalitate de suspendare din scurt a tensiunilor interioare, această stimulare prin activitate artistica legata de natura este lentă, echilibrată și profund satisfăcătoare. Starea de satisfactie se mentine un timp si dupa ce activitatea a incetat.

In timp ce pictam, mâinile „vorbesc” direct cu creierul. Mie imi place sa spun ca ne modelam creierul cu propriile maini. Dacă privim reprezentarea corpului în cortexul cerebral — celebrul „homunculus cortical”al lui Penfield — observăm că mâinile ocupă un spațiu enorm. Nu pentru că sunt mari. Ci pentru că sunt extraordinare! Fiecare mișcare fină a degetelor activează regiuni extinse din cortexul motor si senzorial. Felul in care ne folosim mainile are efect imediat si pe termen lung asupra creierului nostru. Miscarile lente, repetitive, elegante plac foarte mult creierului nostru.

În același timp, creierul integrează informațiile tactile, vizuale și motorii, ceea ce favorizează concentrarea atentiei și reglarea emoțională. Când ținem o scoică în palmă, simțim textura ei, temperatura, ii palpam forma, ne uitam la ea, o acoperim cu culorile care ne plac, in plaje largi sau trasam linii subțiri, adaugam un accent de aur, folosim diverse instrumente… Punem la lucru simultan simțul tactil, coordonarea motorie, atenția, memoria vizuală și imaginația. Toate acestea la un loc isi gasesc expresie prin folosirea mainilor. Mainile duc la indeplinire imaginatia. Creierul adoră astfel de activități complexe și armonioase.

Stiti cat de veche este indeletnicirea aceasta, pictatul scoicilor, decoratul petrelor…?

Arheologii au descoperit cochilii perforate și pigmentate vechi de peste 100.000 de ani, folosite probabil ca podoabe sau simboluri. Bucati de lut gravate cu motive geometrice și pietre atent prelucrate ne arată că nevoia de a transforma un obiect natural într-unul cu semnificație este aproape la fel de veche ca Homo sapiens.

In zorii umanitatii, pictam pentru că acesta era unul dintre modurile prin care înțelegeam lumea și ne înțelegeam pe noi înșine ca parte din natura.

Pietrele și scoicile au forme organice și texturi naturale, pe care creierul le procesează cu ușurință și familiaritate. Contactul cu materiale provenite din natură poate contribui la reducerea stresului, susținându-se pe ceea ce biologul Edward O. Wilson a numit biophilia – atracția înnăscută a omului față de lumea vie, nevoia de contact cu natura.

Nu e pentru mine, nu ma pricep… Si daca totusi priceperea nu conteaza?

În 2016, cercetătoarea Girija Kaimal și colaboratorii săi au publicat un studiu devenit deja clasic în domeniul art-terapiei.

Participanții au desfășurat doar 45 de minute de activitate artistică.

Si ce credeti? La majoritatea dintre ei nivelul cortizolului, principalul hormon al stresului, a scăzut semnificativ. Dar cel mai frumos rezultat nu a fost acesta! Beneficiile au apărut indiferent dacă persoanele aveau sau nu experiență artistică.

Cu alte cuvinte, creierul nu întreabă dacă ești artist. Îl interesează doar că ai început să creezi. Sa faci ceva nou, sa faci ceva altfel, sa explorezi, sa descoperi si sa iti placa.

Copiii mici nu se intreaba daca stiu sa deseneze, ei incep sa faca ce pot cu o foaie si un creion, si chiar mai inainte uneori cu creionul pe perete, pe usa, amintire din epoca pesterilor. Mazgaleala este buna! Iar arta este o activitate innascuta!

Si atunci noi, ca adulti seriosi ce suntem, am putea sa ne lasam din cand in cand in flow? Sa ne lasam in grija propriilor maini, fara grija ca nu ne pricepem si fara presiunea de a face performanta.

 Poate că atunci când luăm în palmă o scoică șlefuită de mare și îi adăugăm culoare, creierul recunoaște ceva foarte familiar. Nu doar un obiect, ci o relație, o continuitate. Un gest cu o vechime de zeci de mii de ani. O nevoie innascuta de a modela lumea cu noi in ea.

Incetineste…

Trăim într-o lume care ne cere viteză. Să răspundem imediat. Să producem. Să optimizăm. Să trecem repede la următorul obiectiv. Performanta, adaptare…sufletul nostru ramane in urma si mintea o ia inainte.

Pictura pe pietre, pe scoici, pe pemn, pe pamant cere exact opusul. Să încetinim. Să observam. Să repetam. Să acceptam că frumusețea apare încet. Sa avem rabdare. Si poate că acesta este si adevăratul motiv pentru care ne face atât de bine aceasta activitate artistica.

Pentru putin timp revenim la un ritm pe care corpul nostru îl cunoaște de foarte multă vreme. Și, recunoscând un gest vechi de mii de generații, ne oferă cel mai simplu și mai prețios dar: liniștea.