„Nu văd ceea ce vedeți voi.” Când oglinda devine un inamic – despre tulburarea dismorfică corporală
„Nu văd ceea ce vedeți voi.” Când oglinda devine un inamic – despre tulburarea dismorfică corporală
„Nu mă fotografia, te rog!”
A spus-o aproape în șoaptă, în timp ce își întorcea instinctiv fața într-o parte.
Avea 24 de ani, era frumoasă, expresivă și avea un zâmbet cald. Totuși, înainte de fiecare ședință de terapie își verifica chipul în ecranul telefonului de zeci de ori. Își analiza nasul, bărbia, pielea și sprâncenele, căutând imperfecțiuni pe care ceilalți nu le observau.
Într-o zi m-a întrebat:
„Dacă ai fi sinceră cu mine, mi-ai spune că sunt urâtă?”
Întrebarea nu ascundea cochetărie și nici dorința de a primi un compliment. Ascundea ani întregi de suferință.
Aceasta este realitatea trăită de persoanele cu tulburare dismorfică corporală, o afecțiune despre care se vorbește încă prea puțin și care este adesea confundată cu vanitatea sau obsesia pentru frumusețe.
În realitate, este vorba despre mult mai mult decât atât.
O oglindă care minte
Când ne uităm în oglindă, nu vedem doar un corp.
Vedem felul în care am fost priviți de părinți, colegi și profesori. Vedem comentariile primite în copilărie, comparațiile, glumele și standardele de frumusețe pe care le-am absorbit fără să ne dăm seama.
Pentru persoanele cu tulburare dismorfică corporală, oglinda nu mai reflectă realitatea. Ea reflectă frica.
Frica de a fi respins.
Frica de a nu fi suficient.
Frica de a nu merita să fie iubit.
Defectul există mai ales în percepție, însă emoțiile pe care le produce sunt cât se poate de reale.
„Toți se uită la mine.”
Aceasta este una dintre cele mai frecvente convingeri pe care le aud psihologii.
Persoana este convinsă că ceilalți observă imediat presupusul defect și că îl judecă permanent.
În consecință:
- evită întâlnirile;
- refuză fotografiile;
- își schimbă traseul pentru a nu întâlni cunoscuți;
- își verifică imaginea în fiecare suprafață reflectorizantă;
- își ascunde chipul sau corpul sub haine, machiaj ori accesorii;
- petrece ore întregi încercând să atingă o perfecțiune imposibilă.
Viața începe să se organizeze în jurul unui singur scop: ascunderea unui defect pe care ceilalți, de cele mai multe ori, nici măcar nu îl observă.
Generația filtrelor
În ultimii ani, în cabinet au început să apară tot mai mulți adolescenți și tineri care spun același lucru:
„Vreau să arăt ca în poza mea.”
Numai că fotografia despre care vorbesc nu este una reală.
Este o imagine modificată de filtre.
Nasul este mai subțire.
Pomeții sunt mai înalți.
Pielea este perfectă.
Ochii sunt mai mari.
Fața este perfect simetrică.
Trăim într-o perioadă în care mulți oameni își cunosc chipul filtrat mai bine decât chipul real. Zi după zi, creierul se obișnuiește cu o versiune artificială a propriei imagini, iar întâlnirea cu reflexia din oglindă poate deveni dezamăgitoare.
Specialiștii au descris chiar un fenomen numit „Snapchat dysmorphia” – situația în care oamenii solicită intervenții estetice pentru a semăna cu propria imagine editată digital.
Filtrul nu creează tulburarea, dar poate întreține și amplifica nemulțumirea față de propriul corp.
Când chirurgia estetică nu rezolvă problema
În mod firesc, dacă cineva este convins că problema se află în nas, în buze sau în bărbie, va căuta soluția acolo.
Unii pacienți trec prin mai multe intervenții estetice.
La început apare speranța.
Apoi, pentru scurt timp, liniștea.
După câteva săptămâni sau luni însă, apare o altă nemulțumire.
Sau aceeași.
Pentru că adevărata rană nu este pe piele.
Este în felul în care persoana a învățat să se privească.
Povestea care nu se vede
În spatele preocupării pentru aspect se ascunde, de multe ori, o poveste.
Poate un copil căruia i s-a spus ani la rând că este „prea gras”.
Poate un adolescent batjocorit pentru acnee.
Poate un adult care și-a legat întreaga valoare de felul în care arată.
Uneori, corpul devine locul în care se adună toate criticile primite de-a lungul vieții.
Și atunci persoana nu mai vede un nas.
Vede rușinea.
Nu mai vede pielea.
Vede respingerea.
Nu mai vede câteva imperfecțiuni.
Vede convingerea că nu este suficientă.
Cum putem ajuta?
Mulți încearcă să liniștească persoana spunând:
„Ești foarte frumoasă.”
„Nu ai nimic.”
„Ți se pare.”
Deși sunt rostite cu drag, aceste cuvinte au un efect limitat. Suferința nu dispare printr-un compliment.
Mai important este să ascultăm fără să judecăm și să încurajăm evaluarea psihologică sau psihiatrică atunci când preocuparea pentru aspect ocupă ore întregi din zi, afectează relațiile sau împiedică persoana să își trăiască viața.
Se poate vindeca?
Da.
Psihoterapia îi ajută pe oameni să înțeleagă mecanismele care întrețin această tulburare și să își construiască, treptat, o relație mai sănătoasă cu propriul corp. În multe situații, tratamentul medicamentos recomandat de medicul psihiatru poate reduce intensitatea simptomelor și poate facilita procesul terapeutic.
Vindecarea nu înseamnă să te privești în oglindă și să îți placă fiecare detaliu.
Înseamnă să nu îți mai lași viața condusă de un defect pe care doar tu îl vezi.
Dincolo de imagine
În cabinet, am învățat că oamenii nu vin pentru că au un nas prea mare, buze prea subțiri sau urechi prea depărtate.
Vin pentru că s-au convins, undeva pe parcursul vieții, că nu sunt suficienți.
Iar atunci când această convingere se așază peste imaginea corpului, oglinda încetează să mai fie un obiect. Devine un judecător nemilos.
Poate că adevărata vindecare începe în ziua în care omul înțelege că nu este suma imperfecțiunilor sale. Că valoarea lui nu poate fi măsurată în centimetri, proporții sau simetrie. Și că, înainte de a învăța să își accepte chipul, are nevoie să își privească cu mai multă blândețe povestea.
Pentru că, uneori, cea mai mare deformare nu este cea pe care credem că o vedem în oglindă, ci felul în care am fost învățați să ne privim pe noi înșine.
Întrebare pentru tine:
„Dacă ai înceta să te judeci pentru felul în care arăți, ce parte din viața ta ai începe să trăiești cu adevărat?”
