„Poate îmi va trebui cândva…” – Când păstrarea obiectelor devine o tulburare
O cutie goală de pantofi. Reviste vechi de zece ani. Haine care nu mai vin de mult. Pungi, borcane, cabluri, ambalaje și obiecte stricate pe care nimeni nu le mai folosește.
Pentru cei din jur, toate acestea par simple lucruri care ar trebui aruncate. Pentru persoana care le păstrează, însă, fiecare obiect are o valoare, o posibilă utilitate sau o încărcătură emoțională. Iar simplul gând de a renunța la ele provoacă o anxietate copleșitoare.
Aceasta este tulburarea de acumulare compulsivă (Hoarding Disorder) – o afecțiune psihologică recunoscută, care poate afecta profund viața persoanei și a familiei sale.
Când dezordinea nu mai este doar dezordine
Cu toții păstrăm lucruri „pentru orice eventualitate”. O haină preferată, fotografii vechi, obiecte primite în dar sau cutia telefonului pe care poate o vom folosi cândva.
Diferența apare atunci când acumularea devine atât de mare încât spațiile locuinței nu mai pot fi folosite în scopul lor.
Patul este acoperit de haine. Masa nu mai poate fi folosită pentru a lua masa. Bucătăria devine un depozit, iar accesul prin casă se face pe culoare înguste printre teancuri de obiecte.
În acel moment, nu mai vorbim despre un stil de viață dezordonat, ci despre o tulburare care necesită ajutor specializat.
Ce este tulburarea de acumulare compulsivă?
Este o afecțiune caracterizată prin dificultatea persistentă de a renunța la obiecte, indiferent de valoarea lor reală.
Persoana simte nevoia să le păstreze deoarece crede că:
- îi vor fi utile într-o zi;
- au valoare sentimentală;
- ar fi o greșeală să le arunce;
- renunțarea la ele ar însemna pierderea unei părți din propria viață.
Rezultatul este acumularea progresivă a obiectelor până la blocarea spațiilor de locuit.
De ce apare?
Nu există o singură explicație.
Cercetările arată că această tulburare poate fi influențată de factori biologici, psihologici și de mediu.
Adesea, în spatele acumulării se află:
- anxietate;
- perfecționism;
- dificultăți în luarea deciziilor;
- teamă de a greși;
- experiențe traumatice sau pierderi importante;
- sentimentul că obiectele oferă siguranță și continuitate.
Uneori, debutul apare după moartea unei persoane dragi, un divorț, pensionarea sau alte schimbări majore de viață.
Povestea Elenei
Elena, în vârstă de 67 de ani, locuia singură de aproape zece ani, după decesul soțului.
Fiica ei observa cu îngrijorare că apartamentul devenea din ce în ce mai aglomerat. Orice încercare de a face ordine se transforma într-un conflict.
„Nu arunca ziarele, poate vreau să citesc ceva din ele.”
„Lasă cutia aceea. Este foarte bună.”
„Nu știi niciodată când îți trebuie un borcan.”
În timp, frigiderul devenise greu accesibil, iar sufrageria era ocupată aproape complet de cutii și sacoșe.
În terapie, Elena a descoperit că fiecare obiect reprezenta, simbolic, o încercare de a păstra controlul într-o viață care îi adusese multe pierderi. Renunțarea la obiecte era trăită ca o nouă despărțire.
Nu este despre obiecte
Aceasta este poate cea mai importantă idee.
Problema nu este atașamentul față de lucruri.
Problema este ceea ce reprezintă ele.
Uneori, obiectele devin:
- amintiri;
- dovezi ale identității;
- surse de siguranță;
- legături cu persoane pierdute;
- promisiunea unui viitor mai bun.
Din exterior vedem un teanc de reviste. Din interior, persoana poate vedea ani întregi din propria viață.
Cum reacționează familia?
Din dorința de a ajuta, rudele aleg uneori cea mai rapidă soluție: aruncă obiectele în lipsa persoanei.
Deși intenția este bună, consecințele pot fi dramatice.
Persoana se poate simți trădată, furioasă și profund rănită. În multe cazuri, începe imediat să adune din nou obiecte, uneori într-un ritm și mai accelerat.
Schimbarea impusă nu rezolvă cauza acumulării.
Ce putem face?
Sprijinul începe cu înțelegerea.
În loc de reproșuri sau etichete precum „ești dezordonat”, „ești leneș” sau „ești zgârcit”, este mai util să ne întrebăm:
Ce încearcă acest obiect să protejeze?
Discuțiile calme, respectarea ritmului persoanei și încurajarea consultării unui specialist sunt pași mult mai eficienți decât presiunea sau critica.
Există tratament?
Da.
Psihoterapia, în special terapia cognitiv-comportamentală adaptată acestei tulburări, poate ajuta persoana să înțeleagă mecanismele din spatele acumulării și să își dezvolte treptat capacitatea de a lua decizii privind obiectele.
În anumite situații, mai ales când există anxietate severă, depresie sau tulburare obsesiv-compulsivă asociată, medicul psihiatru poate recomanda și tratament medicamentos.
Procesul este lent și presupune pași mici, repetați cu răbdare. Nu este vorba doar despre golirea unei case, ci despre reconstruirea sentimentului de siguranță fără a depinde de obiecte.
Mai mult decât o casă plină
Societatea privește adesea acumularea compulsivă cu ironie sau judecată. În spatele ușilor închise se află însă oameni care trăiesc cu anxietate, rușine și singurătate. Mulți evită să primească musafiri, se îndepărtează de familie și ajung să se izoleze tocmai de teama criticilor.
O casă aglomerată este doar partea vizibilă a problemei. Dincolo de obiecte există o poveste, iar în spatele fiecărei povești există o persoană care încearcă, în felul ei, să facă față pierderilor, nesiguranței sau fricii.
Atunci când privim acumularea compulsivă cu mai multă înțelegere și mai puțină judecată, facem primul pas spre ajutor. Iar uneori, cel mai valoros lucru pe care îl putem oferi nu este o pungă de gunoi, ci disponibilitatea de a asculta și de a înțelege.
Întrebare pentru tine:
„De ce anume îți este cel mai greu să te desparți: de obiect sau de povestea pe care o poartă?”
