Iubire materna, iubire filiala

De cata iubire avem nevoie?

Sociologii si psihologii vorbesc despre „o datorie originara”, si de corolarul ei, vinovatia, care dureaza toata viata si ne inlantuie de cea care ne-a dat-o. Si apoi speranta, firava, dar tenace, ca lucrurile se vor schimba: „Partea rationala din mine stie ca nimic nu se va schimba niciodata“, marturiseste Virginia, „si, in acelasi timp, continui sa cred ca totul se va rezolva intr-o zi”.

Maria, 60 de ani, a pierdut un copil la nastere: „Dar pentru mama mea, pierderea bebelusului meu nu era atat de grava, pentru ca nici macar nu-l va­zusem! Din cauza asta, am avut insomnii teribile ani la rand. Pana intr-o zi, cand psihologul meu m-a facut sa inteleg ca nu-mi iubeam mama si ca aveam dreptul asta. De atunci, dorm”.
Avem cu to­tii dreptul sa nu mai „mimam” o iubire inexistenta fata de un pa­rin­te. Dar nu indraznim sa-l folosim… Daca am fost prea putin iubiti, poa­te fi la fel de dureros ca atunci cand am fost iubiti in exces, sufocant. Dar care este oare „cantitatea opti­ma” de iubire?

„Nu exista un standard de masurare a iubirii de ma­ma. O ma­ma isi iubeste copilul atat cat este ea insasi capabila sa iu­beas­ca. Mai mult sau mai putin, da­ca ne rapor­tam la niste date obiective”, spu­ne Raisa Constantinescu. „O mama este suficient de buna atunci cand ii permite copilului sa creasca si sa se dezvolte ca per­soana independenta de ea. Daca este sufocanta si dependenta de copilul ei, atunci nu este suficient de matura. Astfel, este posibil sa-l puna pe co­pil in situatia de a fi el insusi parin­tele care are grija de mama lui sau poate sa-l indepar­teze si sa-i inhibe dezvoltarea ulterioara”, conchide psihanalistul.

Asadar numai mama „sufici­ent de buna”, dupa expresia psi­hana­listului si pediatrului englez Donald Winnicott, ne permite sa obtinem autonomia adultului: cea care, sa­tisfa­candu-ne do­rin­tele, ne invata ca viata merita sa fie traita; aceeasi care ne spune de asemenea ca va trebui sa ne cucerim singuri aceasta autonomie.

Sa nu devenim ca ea

Mame la randul lor, Virginia si Ma­ria au nutrit legatura cu copiii lor, ca sa nu repete comportamentul rau al mamei. La nasterea primului sau copil, Virginia a vizionat filmulete facute de tatal ei cand era ea mica. Mama ei radea. „Asta mi-a facut bine“, isi aminteste ea. „De fapt, ea s-a desprins de mine cand e­ram adolescenta, dar inainte parea fericita sa ma aiba. Fara indoiala, gra­tie acestor primi ani, am putut fi si eu o mama buna.”

Ca si Virginia, Maria si-a luat mama ca antimodel pentru a crea o legatura cu copiii ei. Si a functionat: „La sfar­si­tul unei lungi conversatii telefoni­ce, fata mea mi-a spus: «Imi face bi­ne sa vorbesc cu tine.» Am fost man­dra ca reusisem sa construiesc o re­latie frumoasa cu copiii mei si, in ace­lasi timp, realizam ca nu a­vu­se­sem niciodata o astfel de relatie cu mama mea.” Esecul originar al dragostei materne a fost compensat in parte de faptul ca cineva le-a fa­cut pe aceste femei sa isi doreasca un copil, le-a oferit cheile pen­tru a-l creste, a-l iubi si a fi iubite: gratie acestor „tutori ai rezistentei la so­curi”, dupa expresia neuropsihiatrului Boris Cyrulnik, ele pot fi ma­me „reparate”.

Cautarea indiferentei

Cand relatiile sunt prea dureroase, o anumita distantare este vi­tala. Co­­­piii raniti vor cauta atunci sa de­vi­na indiferenti.

Psihologul francez Alain Braconnier explica astfel fe­nomenul: „Aceasta con­du­ita protejeaza, este o aparare impotriva furtunii afective. Dar este in acelasi timp si un comportament fragil: este suficient un gest din partea pro­priei mame pentru ca acel copil sa fie «topit»…”

Toti credem ca am reusit sa ne eliberam de aceasta ne­voie de a fi langa mama. Dar e greu de crezut. „Eu ma apar de ea, locuiesc de­parte, ma ocup de alte treburi”, po­vesteste Ana T. „Dar vad bine, dupa modul in care ma enervez cand o vad, ca nu sunt indiferenta la aceasta relatie care m-a facut sa su­far atat.” Maria vor­beste despre un anume raport pe care l-a stabilit, „este mai usor de suportat decat o ru­p­tura: o vad cat mai putin posibil, din obligatie, si prin urmare fara nicio pla­cere”.

A incerca sa nu o iubim pe cea care ne-a nascut si crescut, sa ne de­ta­sam afectiv de ea pentru a nu suferi prea mult din cauza suferintelor trecute este foarte greu, dar po­si­bil. Iubirea filiala, ca si cea materna, nu este un dat natural, ci o relatie care se construieste si se alimenteaza. Indiferenta fata de o mama „rea“ este expresia depasirii ne­vo­ii afective. A deveni adult poate in­semna si asta, uneori: daca ai su­fe­rit, sa poti sa te desparti de ceea ce te inlantuie, de ceea ce iti creeaza disconfort interior, te inrobeste. Dar este un drum lung, greu si adesea la fel de du­­reros precum episoadele de con­flict intens…