Aș vrea să îl iubesc pe tata, dar el nu mă lasă…

Părinții mei au divorțat când eram mică, iar eu am rămas cu mama. Acum, la mulți ani după eveniment, încerc să îl iubesc pe tata. Pe el însă, nu îl interesez.

Citește și:

Tata a fost alcoolic, dar l-am iubit enorm

Am avut un tată distant, dezinteresat și manipulator… Ce să-ți mai dorești?

Divorțul e doar începutul dramei

Faptul că părinții tăi divorțează, când ești și destul de mică să înțelegi ce se întâmplă, este un șoc. Pentru că ești obișnuită să îi ai în casă pe amândoi. Culmea, chiar dacă se mai ceartă.

Îmi amintesc și acum că uneori mă nimeream pe terenul lor de luptă. Iar furiile erau atât de dezlănțuite încât țipau inclusiv la mine. Să mă duc în camera mea. Când încetau să mai țipe, țin minte că mă duceam la fiecare în parte și îi întrebam dacă mă mai iubesc. Era important pentru mine să îmi confirme.

În funcție de dispoziție, o făceau sau nu. Iar mie mi se părea mai ușor de suportat totul, dacă îmi spuneau că mă iubesc.

Nu descriu ce înseamnă asta pentru relațiile pe care la maturitate le-am avut cu bărbați. Nu descriu cât de anapoda este descrisă iubirea în mintea mea. Și nici cât de greu îmi este să învăț ce înseamnă cu adevărat să iubești și să fii iubit.

Aveam 10 ani când au divorțat. Tata a plecat. Tata pe care îl iubeam și care îmi spunea că mă iubește. Pe care îl rugam să mă asculte când învățam câte o poezie. Apoi să îmi spună că meritam nota 10.

Tata care se închidea în camera lui de studiu ca să scrie. Pe care uneori îl spionam pe gaura cheii pentru că nu voia să fie deranjat. De la care, observându-l, am luat dorința de a scrie și eu.

A plecat tata care mă lăsa să stau cu el în camera obscură când developa poze. Care mă certa dacă mă jucam cu obiectivele aparatelor foto. Care mă lăsa să întind și eu pozele la uscat.

Nu l-am mai văzut pe tata care, uneori, venea de la muncă cu bomboane în buzunar. Care știa o singură poveste, cu un elefănțel, pe care mi-o spunea la nesfârșit. Pe care aș fi ascultat-o la nesfărșit.

 

Au trecut 20 de ani

Nu mi-am văzut tatăl 8 ani. L-am revăzut la majorat, întâmplător, datorită unei probleme de familie care, spre neplăcerea lui, l-a implicat.

Era un străin. M-a privit cordial. Mi-a vorbit cordial. Cum vorbești unui necunoscut. Unuia cu care vrei să fii amabil, dar pe care nu vrei să îl incluzi prea mult în viața ta.

Pentru că se recăsătorise. Avea 2 copii. Avea o familie. Iar eu… făceam parte din trecutul lui. Am plâns o săptămână după ce l-am văzut.

Mi-am dat seama că nu mă mai iubea. M-am întrebat dacă m-a iubit vreodată sau dacă, atunci când îl întrebam, mă mințea.

Mi-am mai revenit puțin la o săptămână, când m-a sunat să mă invite la prânz. Am fost fericită. Mi-am spus că m-am înșelat. Că totuși mă iubește.

Apoi a urmat prânzul. M-a chemat să îmi spună despre viața lui nouă. Despre soția care ar înțelege să ne vedem ocazional, dar nu mai mult pentru că este geloasă. În plus, au copiii lor. Deci, reieșea din discuție că eu aș fi în plus.

Mi-a spus că eu fac parte din trecut și că îi pare rău că lucrurile au decurs astfel. Că nu e vina mea, dar că se bucură să vadă că am crescut frumos.

Nu m-a întrebat nicio clipă cum mă simt. Dacă am suferit. Nu mi-a spus că mă iubește. Iar eu nu l-am întrebat de ce opt ani nu m-a căutat.

Era evident. Își făcea propria viață, iar trecutul l-a șters. Inclusiv pe mine. Am discutat despre școală. Despre note. Despre cariera mea viitoare. Despre sănătate. Atât.

De atunci, mă sună de ziua mea, de Paște și de Crăciun.

Și de fiecare dată aș vrea să îi spun că îmi e încă dor de el. Că orice s-a întâmplat, eu tot îl iubesc. Că nu contează ce a fost, nu vreau decât să îl aud mai des. Că aș vrea să îmi spună măcar că îi pasă de mine.

Știu, sunt un adult acum. Dar totodată sunt și copilul care și-a pierdut tatăl pe care îl iubea. Care speră să fie iubit și el…

E o scrisoare deschisă pentru tine, tata. Voiam doar să îți spun că orice s-ar întâmpla în viața ta, să știi că cineva te iubește.

Foto: 123rf.com