Amintiri din alte vieti
Mi se intampla uneori sa simt spontan o puternica emotie, ca si cum as fi ajuns intr-un loc in care am mai fost in alta viata. In aparenta, locul in care ma aflu n-are nimic special pentru mine. Din tot ce-mi pot aminti, nimic deosebit nu mi s-a intamplat aici. Ceea ce simt este de alta natura decat simpla amintire. Parca vine de undeva, de dincolo… Imi regasesc o alta identitate pe care o percep numai la nivel emotional. Nimic rational, nimic constient. Nu pot povesti nimic, nu pot explica. Si cu cat incerc mai mult sa captez starea, cu atat mai repede se destrama. Este senzatia aceea pe care o ai cand treci pe langa un gard din sipci de lemn. Cu cat treci mai repede, cu atat mai bine le leaga imaginea de dincolo de gard. Daca incetinesti si vrei sa te uiti bine, imaginea redevine fragmentata, nu mai poti sa alegi nimic din ea.
In copilarie, percepeam stari de tristete, de insigurare, instrainare, simteam o dezolare care nu era a mea. Scurt, fugitiv, aceste stari apareau pe neasteptate, la vederea unui obiect banal, sau la atingerea unei anumite texturi.
Mai tarziu, am perceput cumva deznadejdea captivitatii, resemnarea fatala pe care probabil ca o incearca cei condamnati pe viata cand renunta la ideea sinuciderii. Apoi am inceput sa visez evadarea. Un vis scurt, care se tot repeta cand si cand, de 20 de ani incoace. Nu e nimic precizat, dar toate indiciile duc spre ideea ca evadez. E o dimineata de toamna si merg pe un camp cu iarba inalta, uda de roua, picioarele imi sunt ude, mi-e frica, dar am si sentimentul de libertate. Ma indrept spre o cale ferata dar visul se termina intotdeauna cand ma aflu in preajma ei.
Apoi a aparut ceva nou – acum nu mai e nou –, ceva bun, un sentiment de fericire, de mare satisfactie. Il simt intr-un anumit loc banal din oras. Chiar daca gandul imi este in alta parte, cand ajung acolo, sentimentul acela ma umple si vine, evident din alta parte. Dupamiezi de vara, prieteni, conversatii… Asteptarea unui eveniment placut…
Si mai sunt multe altele, sunt momente in care simt ca si cum as fi asteptata undeva, in care as fi reusit o mare schimbare in viata…
Si stiu ca nu au legatura cu aceasta viata a mea, pentru ca intotdeauna, emotiile acestea apartin altei epoci, unui timp mai indepartat sau mai apropiat, dar nu timpului in care se desfasoara viata mea reala.
M-am gandit ca am trait alte vieti. Sau ca traiesc alte vieti si toate sunt vise pentru celelalte. Sau viata de acum este un vis din alt vis din alt vis… Simt ca as vrea sa ma pot intoarce acolo, oriunde ar fi asta, pentru ca am pierdut o lume intreaga, mai multe lumi…
Si vine Jung si-mi spune ca nu sunt vietile mele, eu n-am pierdut nimic. Dimpotriva, am castigat. Am castigat amintirile altora. Memoria arhetipala este cea care-mi ofera flash-uri din vietile altora. Dar ma intreb cum le selectez eu sau cum se selecteaza ele, daca asa fac.
Teoria lui Jung imi place. Ma saraceste putin, dar totusi imi place, pentru ca e putin mistica – numai in doza pe care o tolerez eu – si destul de logica, odata ce ai acceptat ipoteza de pornire. Imi place pentru ca nu reduce totul la ceea ce credem noi ca este realitatea palpabila, ci lasa loc suficient pentru perceptiile extrasenzoriale, pentru intuitie si empatie. Iar daca ai o intuitie si o empatie deosebit de active, care domina rationalul, iti spune ca e OK, nu esti nebun.
L-ati citit pe Jung? Daca da, recititi-l cand si cand..