Citești
Confesiune: „Pasiunea mea este scrisul”

Confesiune: „Pasiunea mea este scrisul”

Revista Psychologies

Unii oameni simt nevoia sa povesteasca in scris, sa consemneze ceea ce li se intampla. Psihologii afirma tot mai frecvent ca scrisul are beneficii terapeutice. Ce fel de beneficii, explica in cele ce urmeaza cateva pasionate de citit si de scris.

 

Oana Nicolaie, autoarea cartilor Ferbonia, Nordul, Credinta, Cerul din burta, O pasare pe sarma, Arik si mercenarii, Autoimun, Lomografii – „Cel mai la indemana raspuns ar fi: pentru ca altfel nu se poate…”

„In nu stiu ce fel misterios, am stiut mereu ca literatura sta in centrul vietii mele. As fi putut sa nu ma apropii de ea deloc, dar as fi simtit-o ca pe-o durere continua.

Asa, insa, scriind niste carti, e cam ca o masea plombata: doar la rastimpuri iti da bataie de cap.

Uneori, ma gandesc ca biblioteca povestilor nescrise e incomparabil mai mare decat cea a volumelor puse pe hartie. Si-atunci ma indrept, cu sfiala si cu teama, spre singurul raft din care pot eu pricepe cate ceva.

Nu e usor sa scoti intamplarile de acolo la lumina. Pentru un volum de versuri poti lucra un an, zi de zi, de parca ai tese un covor care mai mult se desira, decat se completeaza.

Cand ai de dus la capat un roman, e nevoie de multa disciplina, de tenacitate, de rabdare. Daca migalesc o carte pentru copii, e tot imperios, numai ca e cu mult mai placut.

La Ferbonia, ca sa dau doar un exemplu, am lucrat doi ani. Acum, insa, am inceput un roman despre o fetita cu handicap.

E altfel, cu strangere de inima, cu incarcatura emotionala mare. Cu alte cuvinte, plomba a crapat si, pana voi putea s-o pun la loc, maseaua va fi grozav de dureroasa.“

ferbonia de oana nicolaie

 

 

 

 

 

 

 

Ferbonia

de Oana Nicolaie

Editura Arthur

 

 

Carmen Ghibutiu, autoarea blogului „Coiotul relaxat“ – „As putea sa am o tolba cu citate intelepte culese de pe Internet, ca sa par un coiot destept…”

„As putea sa-mi spun numele de «om», dar e doar un nume, iar eu – o persoana ca oricare alta. Asa ca aleg sa fiu un coiot care s-a relaxat dupa tot felul de incercari dificile.

Imi place sa citesc, sa vad filme, sa scriu, sa merg la concerte, sa descopar povesti, sa traiesc simplu, alaturi de oamenii si lucrurile care ma inspira si imi aduc bucurie.

Am un blog unde scriu despre ce imi place. In rest, incerc sa ma bucur de magia celor trei cuvinte descoperite de curand: keep it simple. Aceasta este prezentarea de pe blogul meu, www.coiotulrelaxat.ro.

De ce scriu? Scriu pentru ca ma relaxeaza scrisul in sine, precum si ideea ca se vor gasi mereu cititori care, nici ei, nu se iau foarte tare in serios.

Prin urmare, vor privi cu un zambet in coltul gurii joaca mea printr-o lume uneori prea inchistata sau serioasa, alteori prea frivola.

«Coiotul relaxat» e o joaca nascuta dintr-o alta joaca. Imi place sa scriu sub acest nume si pentru ca e un exercitiu stilistic: «Coiotul relaxat» nu are un gen definit si se exprima intr-un limbaj simplu (dar nu simplist), direct, cald.

Comit si o indiscretie: Coiotului ii place la nebunie apostrofu’. In acelasi timp, pentru mine, scrisul este o terapie, un exercitiu de sinceritate impotriva uitarii. Vindeca instantaneu dorul de Viscri, de Valea Vaserului si de alte locuri frumoase pe care le-am colindat.

Scriu si ca un aide-mémoire – simpla transcriere a gandurilor ma va face sa imi amintesc cu placere de filmele pe care le-am vazut la festivalurile din Bucuresti, de peregrinarile turistice ghidate din propriul meu oras, de cantece care nu-mi ies din cap.

Intr-un fel, aceste «semne de carte» pe care le scriu sunt in continuarea unui site pe care-l facusem doar pentru mine cu ani in urma (stiau de existenta sa prieteni cati sa numeri pe degetele de la o mana), unde postam in fiecare zi cate o poza care sa imi aminteasca ulterior de stari, emotii, senzatii din acea zi.

Acum, «Coiotul relaxat» scrie pentru sine, dar si pentru toti cei care cred intr-o perspectiva cat se poate de senina asupra vietii.“

 

Adina Rosetti, autoarea cartilor Deadline, De zece ori pe buze, Domnisoara Poimaine – „M-am intrebat multa vreme si eu de ce scriu…”

„… si nu am stiut sa-mi dau un raspuns. Am scris la inceput, din pura placere, compuneri nesfarsite – pornind de la temele primite la scoala si povestioare, in caiete care circulau prin clasa.

Mi se parea o motivatie foarte buna faptul ca, in urma acestor scrieri, primeam biletele de dragoste de la baieti. O vreme, n-am mai scris deloc si in vremea aia am fost foarte nefericita.

Aveam sentimentul constant ca imi lipseste ceva, ca am pierdut ceva esential, ca sunt, cumva, incompleta.

Cand reusesc sa ma rup de toate si sa fug o saptamana la tara, unde nu fac altceva decat sa scriu, sunt cea mai fericita fata din lume. Dar asta se intampla extrem de rar, cam o data pe an. In restul timpului, traiesc cu nostalgia.

Scriu si pentru ca nu stiu sa fac nimic altceva. E singurul meu mod de a exista, de a ma raporta la ce mi se intampla si la lume. Mai prozaic, scrisul e singura mea meserie.

Scriu si pentru ca mi se cere: copiii mei imi cer mereu sa le inventez povesti si din asta s-a nascut o carte (si mai urmeaza una).

Nu am scris niciodata avand in minte un scop terapeutic, dar am descoperit ca acest efect exista. Abia dupa ce cartile mele au plecat in lume, am inteles ca fiecare dintre ele reflecta o parte din mine si din viata mea, o parte de care m-am desprins cumva scriind.

Fara sa-mi propun si fara sa scriu literatura autobiografica, scrisul m-a dus in zone foarte adanci si dureroase din mine, pe care multa vreme mi-a fost teama sa le explorez.

Am scris plangand paginile din volumul De zece ori pe buze, in care o fetita povesteste despre divortul parintilor ei… Acum lucrez la ceva foarte diferit de tot ce am scris pana acum, care ma relaxeaza, ma amuza si ma provoaca, in acelasi timp.“

De zece ori pe buze adina rosetti

 

 

 

 

See Also

 

 

 

De zece ori pe buze

de Adina Rosetti

Editura Curtea Veche

 

 

Ioana Penu, blogger, mansardacubunatati.ro – „Draga Jurnalule…”

„Asa incepe fiecare insemnare din jurnalul meu de la 16 ani, continuat pana in primul an de facultate si ramas neactualizat dupa aceea.

Il rasfoiesc uneori, cand merg acasa, si ma recunosc in fiecare rand, desi m-am detasat de aproape toate trairile si am capatat atitudinea de indulgenta pe care o ai cand in altii scapara lucruri peste care tu ai trecut.

Scriam atunci, in afara de jurnalul zilnic, si dialoguri imaginare sau povesti cu talc pentru copii mari si mici. In acelasi timp, incepusem si-un roman, si tin minte c-am stat doua zile sa ma gandesc la numele eroinei mele.

Scriu din aceleasi motive pentru care citesc. Am o mare foame interioara de cuvinte si, citindu-le sau insirandu-le intr-un paragraf, imi regasesc, mereu reinnoit, sensul de a fi. Scrisul ma invata de cativa ani – de cand am inceput sa fac asta constant – sa fiu mai critica si mai analitica.

Pe langa asta, e si nevoia, perfect umana, daca ma intrebati pe mine, de a fi de ajutor: imi place cand oamenii descopera in textele mele o informatie de care au nevoie si ma maguleste cand imi spun ca se regasesc in ce am scris.

Banuiam ca postarea pe blog o sa ma invete disciplina scrisului, dar, desi il am de trei ani deja, de-abia acum un an am interiorizat cu adevarat lectia.

Nu este nevoie sa scrii pe un blog, o faci pentru ca ai placerea de a (te) povesti, pentru ca e un refugiu si pentru ca te ajuta sa te intelegi mai bine.

Scrisul cere efort, inseamna sa fii prezent chiar si atunci cand n-ai chef sau cand mintea iti zboara in alte zari, adica e greu chiar si-atunci cand iti place. Cand scriu, mi se pare ca ma construiesc pe mine insami bucata cu bucata.

Orice as scrie – stiri, articole, postari pe blog, recenzii etc. –, dau din mine, mai putin sau mai mult, in dorinta de a creste, de a apartine, de a capata sensul dupa care tanjesc atat.

Scrisul, in afara de activitate solitara cu multe beneficii, mai e si ordonare si hrana. Cel mai mult imi plac (si vanez cu asiduitate) clipele acelea cand ma trezesc din somn (in toiul noptii sau la orele mici ale diminetii) cu gandul unic de a scrie ceva anume.

Cuvintele mi se invalmasesc in minte si vor sa fie puse imediat pe hartie. E o senzatie extraordinara, de preaplin sufletesc, care sper sa nu ma paraseasca niciodata, chiar daca o experimentez doar arareori.“

 

A consemnat Iuliana Alexa

Foto: shutterstock.com

Abonează-te la newsletter!

Abonează-te la newsletter!

Primește săptămânal resurse prin intermediul e-mail-ului!

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

Comentarii

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top