Now Reading
Raspunsurile sunt la indemana noastra

Raspunsurile sunt la indemana noastra

Revista Psychologies

Avem impresia ca „ne cad din cer“. In realitate, ele sunt programate in inconstientul nostru, probleme nerezolvate din trecut. In viata, la orice varsta, ne confruntam cu intrebari cu raspuns greu de gasit.

Si daca in crizele noastre s-ar juca „nasteri psihice“? Pentru Catherine Favre, momentele noastre de tulburare interioara sunt oportunitati care ne indeamna sa ne definim. Nu sunt intamplatoare, ci programate in inconstientul nostru. In acest sens, nu suntem doar actorii crizelor noastre, suntem, de asemenea, la randul nostru, scenaristii lor.

 

Psychologies: Practica cotidiana va autorizeaza sa credeti ca nu apar din intamplare crizele. Ce vreti sa spuneti cu asta?

Catherine Favre: Initial, oamenii vin in cabinet cu sentimentul ca aceste crize au aparut „din senin“. Incercarea sau starea de rau pe care o simt erau imprevizibile, spun ei. In acel moment, le este imposibil sa accepte ideea ca tocmai aceasta criza poate fi si o mare oportunitate. Apoi, putin cate putin, in timpul muncii psihoterapeutice, ei devin constienti de partea lor de responsabilitate in aparitia situatiei (conduite repetate, stagnare) si isi aproprie astfel trairea lor. Adesea, trebuie sa se intoarca cu 10 sau 20 de ani in urma si sa abordeze anumite traumatisme din copilarie, pentru a identifica cauzele a ceea ce li se intampla in prezent.

Alice si Martin, un film al lui André Téchiné, ilustreaza bine aceste mecanisme. Eroul, Martin, este un tanar provincial care vrea sa se rupa de trecutul sau. El o intalneste pe Alice si traieste cu ea o poveste de dragoste. Dar in ziua in care ea il anunta ca este insarcinata, desi nimic nu ar fi lasat de banuit, criza izbucneste: Martin parca se scufunda, se dezechilibreaza, devine ezitant. Alice se lanseaza intr-o adevarata ancheta psihologica. Obiectivul ei: sa descopere cauza acestei panici neprevazute. Relatia conflictuala si dureroasa pe care Martin a avut-o cu tatal lui este in mod evident cheia acestei enigme.

 

Crizele ar fi, deci, ocazii de a relua si a incerca sa rezolvam probleme ramase nerezolvate in viata?

C.F.: Da. Luati exemplul proceselor de doliu: unele nu se pot indeplini imediat. Sunt, atunci, depozitate intr-o „cutie“ cu mentiunea „de rezolvat mai tarziu“. Pana ce, zece ani mai tarziu, persoana in cauza are taria necesara sa infrunte aceasta incercare: ea se pune, inconstient, intr-o situatie (ruptura, concediere…) in care va relua contactul cu acest „doliu“ neterminat. Ma gandesc, de fapt, ca marile crize ale vietii noastre se raspandesc precum un ecou. Ele rezoneaza unele cu altele si pot chiar sa se vada una pe cealalta de la distanta.

Un exemplu: in timpul unei crize „a vietii de mijloc“, incepand cu varsta de 40 de ani, unii oameni vor avea dificultati in a admite ca imbatranesc si vor reveni la crizele din adolescenta, atunci cand era in joc, pentru prima oara, accesul lor la maturitate. Atunci cand traversam o criza, avem ocazia de a dezlega trairi care nu au putut fi integrate in timpul crizelor anterioare. De altfel, anumiti pacienti, aproape ghidati de un presentiment inconstient, vin la terapie pentru ca doresc sa caute, in realitate, pe cineva de incredere, care sa ii ajute sa se angajeze intr-un proces de criza. Ei se simt gata sa infrunte o problematica pe care nu o puteau „lucra“ inainte.

 

Ati spune ca o parte inconstienta din noi insine pune totul in aplicare pentru a ajunge la situatii de criza?

C.F.: Cred ca da, intrucat crizele sunt, de asemenea, formidabile ocazii de crestere. Priviti anumite cupluri cum s-au „ales magnific“. Relatia lor genereaza atatea crize, incat anturajul lor se intreaba de ce sunt impreuna. In realitate, ei „sunt facuti unul pentru celalalt“. De indata ce unul dintre ei este supus propriilor sale mecanisme inconstiente, acest lucru declanseaza, prin reactie, pe cele ale celorlalti. Ma gandesc la un cuplu, in mod special.

See Also

El – care a fost lasat de unul singur in copilarie si care pastrase de acolo obiceiul de a gestiona totul – suferea de un sindrom de abandon. In cuplu, el se ocupa de tot, pana ce, nemaiputand, exploda de furie. Or, partenera lui avea tendinta de a reactiona la conflicte prin mutism si absenteism. Lucru care il innebunea, pentru ca retraia atunci tot ceea ce suferise in copilarie. Era „magnific“ ajustat! Cum sa nu credem ca s-au ales inconstient pentru a retrai propria poveste si pentru a o depasi?!

 

Dar ce sa credem atunci despre crizele care nu au o solutionare transformatoare sau pozitiva?

C.F.: Potential, avem cu totii capacitatea de a traversa o criza, avem resurse interne pentru „ a ne pune la treaba“. Acest lucru nu vrea sa spuna ca problema acestei mari rasturnari interioare este obligatoriu pozitiva: din contra, poate duce la nebunie, chiar la sinucidere sau, mai des, la depresia in care anumite persoane par imobilizate. Anturajul joaca, si el, un rol important. Ce reprezentare a crizei au apropiatii?

Nu le provoaca oare o temere pentru care persoana in cauza va intampina dificultati in a o gestiona? Nu simte oare din partea lor o respingere a ceea ce traieste? Ma gandesc la parintii adolescentilor: tanarul aflat in criza nu se poate reconecta la resursele proprii decat daca are in fata lui pe cineva care crede in el, care ii lasa un spatiu de libertate, prezentandu-i repere stabile. Aici este tot paradoxul anturajului. Trebuie sa avem incredere in energia vietii, al carei martor este orice criza.

 

Abonează-te la newsletter!

Abonează-te la newsletter!

Primește săptămânal resurse prin intermediul e-mail-ului!

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top