Nestatul. Maratonul în care fugim de noi înșine

Cu ceva timp în urmă m-am accidentat la picior și a trebuit să iau o pauză de la tot. Să stau, ca să mă vindec. Piciorul a stat. Eu nu. Corpul era pe canapea, dar mintea alerga. „Pierd timpul.” „Nu sunt constructivă.” „Nu evoluez.” Ba chiar și „Sunt nesemnificativă. Doar stau.” Gândurile astea rulau pe o bandă, unul după altul. Înțelegeam foarte bine că trupul meu are nevoie de vindecare. Dar mintea mea era pregătită să mute munți: să creeze, să construiască, să fie acolo pentru toți. Pentru toți, mai puțin pentru ce mă durea de fapt. Atunci mi-am dat seama cât de greu îmi este să stau. Nu cu corpul, ci cu mine, cu gândurile și cu emoțiile mele. Și atunci mi-a venit în minte „nestatul”. Da, „nestatul”. Este cuvântul folosit de un copil cu care lucrez în cabinet ca să descrie faptul că nu poate sta în bancă mai mult de cinci minute. Un cuvânt care mi-a rămas în minte și la care m-am întors exact când încercam și eu, la rândul meu, să stau.

Cât de greu poate fi să stai o oră întreagă în bancă, atent la un profesor care tot predă ceva, în timp ce gândurile tale sunt peste tot și nicăieri, iar corpul e agitat și are chef de mișcare? Picioarele vor să se ridice, mâinile caută ceva de ținut, spatele nu-și mai găsește locul. M-am gândit la copilul acesta și la cât de mult i se cere, în fiecare zi, să stea. La școală i se spune să stea liniștit, să nu se mai foiască, să nu-i deranjeze pe ceilalți. Iar în terapie lucrăm și noi cu el exact la asta: să rămână la masă puțin câte puțin, un minut, apoi două, apoi cinci. Fiecare minut în plus e o mică victorie, a lui și a noastră. Pentru el, statul nu vine de la sine. E ceva ce învață cu efort, zi de zi. Și, gândindu-mă la cât muncește el pentru câteva minute de stat, mi-am pus o altă întrebare: oare noi, adulții, mai știm să stăm?

Așa am început să lucrez și eu la acest aspect, cu pași mici. Câteva minute pe zi în care să stau fără să fac nimic. Fără vinovăție că pierd timpul. Fără să-mi găsesc justificări, nici măcar în gând. Fără să mă critic că nu o fac „cum trebuie”. La început, încercările au fost scurte. Mâna pleca singură spre telefon, mintea începea să facă liste. Am învățat să observ impulsul și să-l las să treacă, fără să mă cert pentru el. Sună simplu, dar nu este.

Și nu e vorba doar despre a sta pe un scaun sau pe o canapea. Același fel de stat îl întâlnesc și în cabinet, în tăcerea unei ședințe, când un client plânge sau tace, iar eu trebuie să rămân cu durerea lui fără să umplu liniștea cu sfaturi. Sau în așteptare, când aștepți un rezultat sau un telefon important și nu poți face nimic altceva decât să stai cu tine. Acolo, corpul stă liniștit. Mintea, nu.

Iar statul acesta nu vine singur. Odată cu el vine și tot bagajul pe care l-am primit din copilărie. „Stai locului!” și „Nu mai sta degeaba!” Probabil le-am auzit pe amândouă de nenumărate ori, uneori de la același om, în aceeași zi. Prima ne cerea să stăm nemișcați. A doua ne spunea că, dacă stăm, ceva nu e în regulă cu noi. Și peste ele, celebrul „Ce faci, faci umbră pământului degeaba?”. Am mai auzit și „Lenea e cocoașa omului”, „Cine se scoală de dimineață departe ajunge”. Bunicii și părinții noștri au avut motivele lor. Au trăit vremuri în care munca însemna, la propriu, să ai ce pune pe masă. Doar că noi am dus aceste expresii mai departe și le-am lipit și pe odihnă. Am ajuns să ne măsurăm valoarea prin ceea ce facem, până acolo încât simplul fapt de a exista, fără o sarcină și fără un rezultat, ni se pare insuficient.

Și cu bagajul acesta vine și rușinea. Nu atât rușinea de a nu face nimic, cât rușinea de a fi văzut nefăcând nimic. Ai observat vreodată ce se întâmplă când intră cineva în cameră și te găsește stând? Tresari, te ridici, iei ceva în mână, deschizi un sertar sau începi să verifici telefonul. „6-6, vine șefu’, fă-te că faci ceva!” Mecanismul acesta îl știm toți, de la școală sau de la serviciu. Doar că, între timp, nu mai e nevoie de șef. Ne supraveghem singuri, chiar și atunci când nu ne mai vede nimeni. Ne justificăm pauza, ne explicăm odihna, ne inventăm motive pentru care stăm.

Așa că umplem pauzele aproape automat. Închidem laptopul și luăm telefonul. Terminăm munca și ne apucăm de casă. Ne așezăm pe canapea și dăm drumul la un serial. Stăm la semafor și verificăm mesajele. Nu spun că toate acestea sunt rele. Uneori chiar avem multe de făcut, alteori ne place ceea ce facem. Mă întreb doar cât de des alegem să facem ceva și cât de des facem ceva doar ca să nu simțim un disconfort pe care nici nu știm cum să-l numim.

Și aici ajungem la partea care ține de psihologie. De ce ne este, de fapt, atât de greu să stăm? Pentru că atunci când ne oprim, în mintea noastră se face liniște. Iar în liniștea aceea încep să vină gândurile pe care toată ziua le-am ținut la distanță. Oboseala pe care tot am amânat-o. O nemulțumire pe care nu am avut timp să o ascult. O întrebare la care încă nu vreau să răspund. O amintire pe care credeam că am lăsat-o în urmă. Cât timp suntem ocupați, toate acestea stau cuminți, acoperite de zgomot. Când zgomotul se oprește, încep să se audă.

Psihologul Timothy Wilson și colegii lui au văzut asta foarte clar într-un studiu din 2014. Au rugat oameni să stea singuri într-o cameră între șase și cincisprezece minute, fără telefon, fără carte, fără nimic de făcut. Doar ei și gândurile lor. Celor mai mulți nu le-a plăcut deloc. Iar într-unul dintre experimente, în cameră exista un buton care le dădea un mic șoc electric, despre care, mai devreme, spuseseră că ar plăti ca să-l evite. Și totuși, mulți dintre ei au apăsat butonul. Au preferat o durere mică decât să rămână doar cu ei înșiși.

Să stau ca să ajung să simt ce îmi transmite corpul? Ce îmi spune inima? Mda… un gând înspăimântător, pe care îl aruncăm repede în dulapul minții, pentru că nu avem timp de introspecție.

Și totuși, ce facem cu toate lucrurile pe care nu avem timp să le simțim? Le înghesuim acolo, în dulap, printre responsabilități, întâlniri, liste și urgențe. Unele rămân acolo ani de zile. Altele cad peste noi exact când deschidem ușa mai larg, într-un concediu sau într-o duminică după-amiază, când în sfârșit nu avem nimic de făcut și, fără să știm de ce, ne simțim prost.

În cabinet, le explic de multe ori clienților mei că mintea noastră seamănă cu o bibliotecă. Adunăm în ea tot felul de cărți: unele frumoase, altele grele, unele pe care le recitim cu drag, altele pe care nu vrem să le mai deschidem. Problema nu e că avem cărți grele. Toți avem. Problema apare când le aruncăm de-a valma, fără ordine, și de fiecare dată când căutăm ceva ne cade în cap tocmai cartea pe care nu voiam să o vedem. Știu asta și de la mine. În perioada în care am stat cu piciorul în repaus, cărțile pe care le aruncasem într-un cufăr doar ca să scap de ele au început să ciocănească la ușă și să ceară să fie aranjate. Așa că, din când în când, merită să facem curat în biblioteca minții. Să aranjăm lucrurile într-o ordine. Iar cărțile care ne sunt greu de deschis să le punem într-un raft anume, pe care îl accesăm atunci când suntem pregătiți. Când avem spațiu, când avem resursele necesare și, de ce nu, când avem pe cineva lângă noi. Nu le aruncăm și nici nu ne prefacem că nu există, pentru că și ceea ce nu privim face parte din noi. Scopul nu e să scăpăm de ele, ci să știm unde sunt.

Și aici trebuie să fim atenți la o capcană. Odată ce am înțeles toate acestea, e foarte ușor să transformăm și statul într-o sarcină. Să-l trecem pe listă, să-l bifăm, să ne evaluăm până și felul în care ne odihnim. Dacă facem asta, de fapt nici nu mai stăm. Doar am schimbat activitatea.

M-am întors cu gândul la copilul care a inventat cuvântul „nestatul”. Pentru el, „nestatul” înseamnă că nu poate rămâne în bancă mai mult de cinci minute. Pentru mine, în perioada aceea, „nestatul” a însemnat altceva: cât de greu îmi era să stau fără să simt că trebuie să fac ceva, să mă gândesc la ceva util sau să justific timpul care trece. Nu sunt experiențe identice și nu pun semnul egal între ele. Dar cuvântul lui m-a făcut să mă uit la ceva ce considerăm prea firesc ca să mai observăm.

Dacă e să rămâi cu un singur lucru din rândurile acestea, aș vrea să fie acesta: pauza nu trebuie meritată și nu trebuie explicată nimănui. Nu ești ce ai bifat azi.

M-am întrebat atunci dacă nu există și un nestat al nostru, al adulților. Și, dacă există, când mai învățăm să stăm?

Sursă: Wilson, T. D. et al. (2014), „Just think: The challenges of the disengaged mind”, Science, 345(6192), 75–77.