Frica de a fi lăsată singură: despre anxietatea de separare

Există o frică pe care o porți în tine fără să-ți dai seama. Nu e o frică de întuneric, nici de eșec, nici măcar de singurătate în sine. E frica aceea mută care apare în clipa în care celălalt devine tăcut. Când mesajul nu mai vine. Când ușa se închide, sau privirea celuilalt alunecă în altă parte. Când te întrebi: „Am făcut ceva greșit?”, deși cu câteva minute înainte zâmbeai liniștită.

Aceasta este anxietatea de separare. Nu e o emoție trecătoare, ci o reacție adâncă de supraviețuire, învățată demult, când erai mică și aveai nevoie de cineva care să-ți răspundă constant, să te vadă, să-ți ofere siguranță. Dacă atunci prezența mamei sau a figurii de atașament a fost imprevizibilă, rece, copleșită sau prea fragilă pentru a-ți conține emoțiile, ai învățat că legătura cu celălalt poate fi pierdută oricând. Și că, dacă dispare, tu nu știi ce să faci cu tine.

Ce e greu de înțeles la anxietatea de separare este că ea nu apare doar când cineva pleacă în mod concret. Ea se poate activa și într-un spațiu de tăcere, într-o absență simbolică, într-o retragere emoțională subtilă. Simți imediat tensiune în piept, un gol în stomac, o neliniște care te face să vrei „să rezolvi” ceva – să suni, să întrebi, să te agăți, să te explici, să te scuzi, să te faci mică doar ca să nu pierzi legătura.

Două feluri de pericol: atacul și separarea

Psihanalista Karlen Lyons-Ruth vorbește despre două tipuri de amenințări care pot activa răspunsurile noastre de supraviețuire: una este amenințarea cu atacul – când simțim că vom fi rănite, criticate sau controlate, iar cealaltă, mai puțin vizibilă, dar adesea mai dureroasă, este amenințarea cu separarea. Atunci când ne temem că vom fi părăsite, ignorate, înlocuite. Că nu mai suntem dorite, că prezența noastră nu mai contează.

Dacă te recunoști în acest scenariu, nu înseamnă că e ceva în neregulă cu tine. Înseamnă doar că, undeva în tine, trăiește încă o fetiță care s-a simțit abandonată și care a învățat că iubirea vine cu condiții. Iar acum, ca femeie, în relațiile tale – de cuplu, cu prietenele tale, cu mama ta sau chiar cu terapeuta – reacționezi nu doar la prezent, ci la ecoul unei dureri mai vechi.

Uneori, anxietatea de separare te face să te îndoiești de tine. Alteori, să te agăți de oameni care nu pot sau nu vor să-ți ofere siguranța de care ai nevoie. Alteori, să pleci tu prima, de teamă că vei fi părăsită. Iar alteori, te face să taci, să te retragi, dar să suferi în tăcere.

Poate că nu îți e frică să fii singură. Poate că îți e frică că, odată rămasă singură, nu mai știi cine ești.

Dacă simți că ceva din tine tresare când citești aceste rânduri, să știi că nu ești singură. Și că această anxietate poate fi înțeleasă, lucrată, conținută. Nu printr-o rețetă rapidă, ci prin întoarcerea blândă spre tine. Prin curajul de a sta cu acea parte din tine care a trăit prea devreme pierderea. Prin alegerea de a construi azi legături în care nu trebuie să te agăți, ci poți să respiri.

Când apropierea devine un teren minat

Unele femei trăiesc această anxietate de separare mai intens în relația de cuplu. Altele o simt mai ales în maternitate, atunci când copilul începe să se desprindă, și odată cu el, pare că se desface și o bucată din ele. Iar altele o descoperă abia în terapie, când observă cât de greu le e să fie văzute fără să se simtă „prea mult” sau „nu destul”.

Când ai crescut cu un atașament nesigur, teama de a pierde legătura cu celălalt se poate transforma într-un fir invizibil care îți conduce alegerile, reacțiile, chiar și visurile. Nu pentru că nu știi să iubești, ci pentru că în adâncul tău, iubirea înseamnă și risc. Înseamnă și gol. Înseamnă și frică.

Iar acest fir, de cele mai multe ori, duce către mama. Către modul în care ea a fost (sau n-a fost) prezentă. Către spațiul pe care l-a ocupat în tine – poate prea mult, poate prea puțin, poate confuz.

Și de aici pornește și vindecarea. Din înțelegerea acestui spațiu. Din privirea sinceră către ceea ce ai primit și ceea ce ai dus mai departe, fără să-ți dai seama.

Dacă simți că a venit momentul să te uiți acolo cu mai multă blândețe, am creat un exercițiu ghidat care te ajută să explorezi exact asta: „Cât spațiu ocupă mama în tine?”
Este un moment de introspecție profundă, dar blândă, care te însoțește cu grijă să vezi cum se simte mama în corpul tău, în gândurile tale, în reacțiile tale de azi. Nu e despre vină. E despre claritate.

Poți accesa exercițiul AICI!
Îți recomand să-l faci într-un moment liniștit, cu căști, și să lași ceea ce apare să fie exact cum e.

Și dacă după el simți nevoia să vorbești, să procesezi sau doar să fii auzită, știi unde mă găsești.
Pentru că nu ești singură. Și nu ești prea mult.