Tulburarea de personalitate borderline

Sau când lumea din tine doare mai tare decât lumea din afară

Există o tulburare de personalitate care a fost multă vreme stigmatizată, judecată, greșit înțeleasă. Se numește borderline.
Și în spatele etichetei reci se ascund, de fapt, niște vieți care au fost trăite cu intensitate extremă: iubiri care s-au rupt brusc, abandonuri care au tăiat în carne vie, relații care s-au simțit ca o luptă între a fi și a nu fi.

Femeile care trăiesc cu această tulburare sunt adesea numite „instabile”, „imprevizibile”, „dependente”, „manipulative”.
Dar niciunul dintre aceste cuvinte nu atinge adevărul real: borderline-ul nu este despre un caracter defect. Este despre un sistem nervos și o inimă care au crescut într-un mediu în care iubirea a fost confuză, periculoasă sau prea puțin disponibilă.

În copilărie, atașamentul a fost fragil. Iubirea a venit poate în doze dureroase: când era prezentă, era copleșitoare; când lipsea, era devastatoare. Și, undeva în acest haos, copilul a învățat să se agațe cu disperare și apoi să fugă cât mai departe.
Și acest dans – de apropiere și respingere, de dorință și teamă, de iubire și furie – continuă și în relațiile adulte.

Dar iată ce m-a făcut să privesc cu totul altfel această „tulburare”: perspectiva Janinei Fisher.

„Nu ești instabilă. Ești rănită.”

Acesta e felul în care Fisher propune să privim borderline-ul: nu ca pe o problemă de personalitate, ci ca pe un sistem nervos copleșit de durerea relațională timpurie.

Ea nu ne vorbește despre un diagnostic. Ne vorbește despre părți din noi – despre acea parte care vrea disperat apropiere și despre cealaltă parte care urlă să fugă cât mai departe.
Despre partea care te iubește cu totul și cea care, o secundă mai târziu, se simte trădată și abandonează.

Nu pentru că e ceva în neregulă cu tine. Ci pentru că în copilărie, apropierea a fost o amenințare. Iar absența ei a fost o altă rană.

Reformularea Janinei Fisher este profund umanizantă

Ea spune, de fapt: nu ești „borderline”. Ai doar părți rănite care încearcă cu disperare să supraviețuiască în relații.
Și nu oricum, ci în relații care le amintesc – printr-un cuvânt, un gest, un refuz aparent banal – de ceva dureros și vechi.

Iar ceea ce psihologia clasică a numit „crize emoționale”, „instabilitate afectivă”, „furie irațională” sunt, în viziunea Fisher, mecanisme de supraviețuire. Încercări disperate de a evita o durere pe care corpul și mintea nu o mai pot suporta.

Și eu, când am citit aceste idei, n-am simțit doar curiozitate profesională.
Am simțit admirație.
Și un nod în gât.
Pentru că mi-am dat seama că multe femei trăiesc acest dans dureros fără să știe cum se numește.
Și mai ales fără să știe că nu sunt stricate, ci rănite. Nu instabile, ci neprotejate. Nu imposibil de iubit, ci poate niciodată iubite în siguranță.

Dacă te-ai regăsit în acest articol, aș vrea să-ți las o invitație către un exercițiu de imaginație ghidată pe care l-am creat cu blândețe, exact pentru acest tip de răni:
„Cât spațiu ocupă mama în tine?”
Este un exercițiu care te ajută să înțelegi mai bine cât din dinamica ta emoțională vine din relația cu mama – sau cu figura maternă.
Și cum poți începe, ușor, cu blândețe, să te apropii de acele părți din tine care încă sunt acolo… așteptând o mângâiere.

Îl poți accesa AICI!

Și dacă simți că ai nevoie să vorbim, știi unde mă găsești.
În spațiul acela sigur în care nu trebuie să fii altfel decât ești.