Terapia EMDR: ce este și cum vindecă trauma atunci când corpul păstrează trecutul

Uneori, oamenii ajung în cabinetul meu abia atunci când povara din interior devine prea grea pentru a mai fi dusă singuri. Viața lor poate arăta perfect la exterior, însă înăuntru se strânge un nod care nu se desface oricât ar încerca. O apăsare constantă, o neliniște care nu poate fi numită, o tensiune care rămâne prezentă chiar și atunci când mintea spune că totul este în regulă.

Alții vin pentru că trăiesc reacții pe care nu și le pot explica: frică aparent fără motiv, iritabilitate crescută, o oboseală care nu cedează, gânduri repetitive sau un corp care se încordează înainte ca mintea să înțeleagă ce se întâmplă. Aceste semne, adesea ignorate, sunt felul în care corpul încearcă să spună o poveste pe care psihicul nu a reușit încă să o proceseze.

Trauma nu arată mereu ca un eveniment dramatic sau ca o amintire clară. Uneori arată ca un corp rămas blocat în trecut, ca tensiuni inexplicabile sau ca o hipervigilență care se activează fără un pericol real. Mintea vrea să meargă înainte, însă corpul rămâne în urmă.

De la cartea The Body Keeps the Score a lui Bessel van der Kolk până la perspectiva lui Gabor Maté despre legătura profundă dintre stres, emoții și corp, auzim tot mai des ideea că „trauma trăiește în corp”. Dar cum are loc acest proces, de fapt?

Nu este ușor de înțeles, mai ales pentru că am fost obișnuiți să tratăm simptome, adesea cu medicamente, fără să privim ființa umană ca pe un întreg. Uităm că experiențele noastre emoționale sunt interconectate cu reacțiile somatice și că vindecarea este un proces integrat, corp-minte-suflet.

Așa apare întrebarea firească: dacă trauma se manifestă în corp, cum ajungem să ne eliberăm de ea? Ce formă de terapie poate lucra cu rădăcina, nu doar cu simptomele? Și, mai ales, ce este terapia EMDR și de ce tot mai mulți oameni vorbesc despre eficiența lui în vindecarea traumei?

Trauma ca memorie emoțională: când corpul spune „nu e gata”

Atunci când vorbim despre traumă, cei mai mulți oameni se gândesc la un moment dramatic și ușor de identificat.

În realitate, trauma nu este doar evenimentul în sine, ci urmele emoționale pe care le lasă în sufletul dar și în corpul și mintea noastră. Este felul în care am înțeles, interpretat și internalizat ceea ce s-a întâmplat și din păcate, uneori devine parte din noi.

Două persoane pot trăi aceeași  situație, însă una să o păstreze ca o amintire, iar cealaltă ca o rană care continuă să influențeze relațiile, reacțiile și starea interioară de adult.

Trauma apare atunci când sistemul nervos rămâne blocat într-o reacție de protecție, incapabil să revină la starea de siguranță. Uneori se întâmplă în urma unui eveniment intens, alteori din acumulări mici și repetate: moment după moment în copilărie în care ne-am simțit rușinați, invalidați, speriați sau singuri.

Aceste experiențe formează o memorie emoțională care nu se stochează doar în minte, ci și în corp, sub forma tensiunilor, reacțiilor automate sau dificultăților de reglare emoțională.

De aceea se spune că trauma nu este evenimentul, ci sensul pe care i l-am dat și sensul pe care ni l-am dat nouă înșine.

Copilul nu are capacitatea cognitivă de a înțelege contextul. El nu poate analiza situațiile, nu poate explica comportamentele adulților și nu poate pune lucrurile în perspectivă. Pentru un copil, totul este personal. Dacă este criticat, respins sau trecut cu vederea, nu își spune că adultul are un moment dificil, ci că el nu este vrednic de atenție. Dacă este rușinat, nu concluzionează că situația a fost nedreaptă, ci că el este „greșit”. Dacă nu primește calm și reglare emoțională, învață că lumea este imprevizibilă, iar emoțiile sunt periculoase sau inacceptabile.

Așa se formează cele mai dureroase credințe limitative: nu sunt suficient, nu am voie să greșesc, trebuie să mă descurc singur, emoțiile mele nu contează, nu mă pot baza pe nimeni. Acestea nu sunt simple gânduri, ci reflexe adânc înrădăcinate în corp, ecouri ale unor momente care nu au fost ținute, validate sau reparate la timp.

Pe măsură ce creștem, aceste credințe devin lentile prin care privim lumea. Reacționăm nu la prezent, ci la trecut. Repetăm aceleași scenarii interioare, proiectând asupra oamenilor de azi concluziile formate cu ani în urmă. De aceea suferința emoțională din viața adultă se poate simți copleșitoare: corpul trăiește acum ceea ce a învățat atunci, chiar dacă mintea știe că pericolul a trecut.

Vindecarea traumei înseamnă să rescriem aceste mesaje vechi despre sine și lume, nu doar să înțelegem rațional ce s-a întâmplat. Diferența dintre ceea ce „știm” și ceea ce „simțim” produce simptome subtile, dar persistente: tensiune, neliniște, reacții impulsive, epuizare sau hipersensibilitate. Toate sunt semnale ale unui sistem nervos care continuă să se apere, ca și cum pericolul ar fi încă prezent.

Semne frecvente ale traumei și anxietății

Când trauma emoțională nu a fost procesată, corpul și sistemul nervos continuă să se comporte ca și cum pericolul ar mai fi acolo. Chiar dacă mintea știe că suntem în siguranță, corpul trimite semnale subtile sau, uneori, evidente.

Aceste manifestări nu sunt „închipuiri” și nici defecte personale; sunt mesaje fiziologice și emoționale care spun că ceva din trecut nu a fost încă integrat complet.

Mai jos sunt cele mai frecvente categorii de semne ale traumei și anxietății, așa cum apar ele în viața de zi cu zi.

1. Semnele corpului (manifestări somatice ale stresului și traumei)

Când sistemul nervos rămâne blocat în modurile fight, flight sau freeze, (reacția de luptă, fugă sau îngheț) corpul exprimă tensiunea pe care mintea nu o poate traduce în cuvinte:

• tensiune musculară constantă în umeri, gât sau maxilar
• dureri de cap, migrene sau presiune oculară accentuate de stres
• nod în gât, gol în stomac sau senzație de „piatră” în piept
• respirație superficială, dificultate de a inspira profund
• ritm cardiac crescut în situații obișnuite
• oboseală persistentă, care nu trece cu odihnă
• probleme digestive fără cauză medicală clară (intestin iritabil, greață, balonare)
• amorțeală, „dezancorare”, senzație de plutire sau disociere ușoară
• insomnie, treziri bruște, coșmaruri sau somn neliniștit

Acestea sunt semnale ale unei activări prelungite a sistemului nervos, nu semne de „sensibilitate”.

2. Semne emoționale (dificultăți de reglare emoțională)

Emoțiile pot părea „prea multe” sau, dimpotrivă, absente:

• reacții emoționale intense sau disproporționate față de situație
• anxietate difuză, greu de explicat
• emoții care apar „din senin”, fără un declanșator clar
• iritabilitate crescută și toleranță scăzută la frustrare
• rușine persistentă, autocritică dură
• vină fără un motiv real
• dificultatea de a simți bucurie sau plăcere
• amorțeală emoțională sau sentimentul că „nu mai simt nimic”

Aceste manifestări indică, de fapt, un corp care se apără prin închidere emoțională sau prin hiperactivare.

3. Semne cognitive (urmările mentale ale traumei)

Mintea încearcă să gestioneze nesiguranța prin control:

• overthinking, analiză excesivă a oricărui detaliu
• ruminație și gânduri circulare
• scenarii catastrofice, anticiparea permanenta a celui mai rău rezultat
• blocaj decizional, frica intensă de greșeli
• dificultăți de concentrare și „minte împrăștiată”
• uitare frecventă în momente de stres sau suprasolicitare

Aceste semne arată că mintea lucrează în exces pentru a compensa un corp rămas în alertă.

4. Semne comportamentale (strategii de supraviețuire învățate)

Comportamentele devin moduri de protecție:

• evitare (situații, conversații, locuri, conflicte, oameni)
• nevoia excesivă de control pentru a simți siguranță
• procrastinare cronică din frică de judecată sau greșeală
• muncă excesivă sau hiperproductivitate ca formă de evitare
• dependență de telefon, seriale, scrolling, mâncat emoțional
• agitație continuă, dificultatea de a te relaxa
• pierderea interesului pentru activități care altădată ofereau plăcere

Aceste comportamente nu sunt defecte, ci mecanisme învățate pentru a face față stresului.

5. Semne relaționale (impactul traumei asupra legăturilor umane)

Relațiile devin oglinda rănilor noastre vechi:

• hipervigilență la tonul, gesturile sau expresiile celorlalți
• dificultatea de a pune limite sau de a spune „nu”
• people-pleasing, nevoia de a nu supăra pe nimeni
• frică intensă de respingere sau abandon
• retragere rapidă în situații încărcate emoțional
• atracție repetată către relații nesigure sau instabile
• sentimentul că ești „prea mult” sau „nu destul” pentru ceilalți

Toate acestea provin adesea din modele relaționale formate în copilărie.

6. Semne de identitate (cine devin atunci când trăiesc pe pilot automat)

Trauma afectează nu doar cum simțim, ci și cum ne percepem pe noi înșine:

• sentimentul că trăiești pe pilot automat
• dificultatea de a răspunde la întrebări despre sine („cine sunt eu?”)
• lipsă de direcție, indecizie în viața personală sau profesională
• impresia că ești „în afara propriei vieți”, ca un observator
• senzația persistentă că „ceva este în neregulă cu mine”

Aceste semne apar atunci când identitatea s-a format în jurul supraviețuirii, nu al siguranței.

De ce uneori vorbitul nu vindecă

Mulți oameni ajung la mine după ani de terapie în care au povestit, analizat și conștientizat tot ce li s-a întâmplat. Îmi spun adesea chiar din prima ședință: „Știu exact ce nu a fost în regulă cu mine și cu copilăria mea. Am înțeles tot… dar acum ce fac cu asta? Parcă mă simt chiar mai rău, tocmai pentru că sunt atât de conștient.”

Este adevărat: devine dureros atunci când dăm la o parte mecanisme de apărare care ne-au protejat ani întregi, dar nu punem nimic în loc. Când aducem la suprafață durerea, dar nu o eliberăm, mintea devine mai clară, însă corpul rămâne blocat în vechile reacții.

Aici clienții au, de obicei, dreptate: înțelegerea nu este același lucru cu integrarea.

Mintea poate explica un eveniment, îl poate analiza, reinterpreta și aranja logic. Dar corpul păstrează reacția din momentul în care nu am avut sprijin, protecție sau reglare. Poți ști la nivel cognitiv că „nu a fost vina ta”, iar corpul tău să continue să reacționeze ca și cum ești încă un copil neajutorat. Poți repeta povestea de o sută de ori, însă dacă sistemul nervos rămâne blocat în reacția inițială, povestea nu vindecă, doar oferă claritate mentală.

Uneori, vorbitul despre traumă nu doar că nu ajută, ci poate chiar înrăutăți situația. Repetarea constantă a acelorași explicații sau scenarii dureroase poate întări exact rolul din care vrem să ieșim: poziția de copil neputincios, de victimă, de persoană prinsă într-un trecut care încă apasă prezentul.

Pentru că structurile profunde ale creierului nu răspund doar la analiză. Atunci când retrăiești aceeași amintire fără o bază de siguranță în corp, fără procesare adevărată, nu eliberezi trauma, o reactivezi. Sistemul nervos nu face diferența între a vorbi despre ceva și a fi din nou acolo, dacă tensiunea resimțită este aceeași.

Partea limbică a creierului, responsabilă cu frica, supraviețuirea și reacția la pericol, nu se liniștește neapărat prin logică. Poți să înțelegi perfect cine a greșit, ce s-a întâmplat și de ce ai fost rănit, dar dacă reacția de atunci este încă activă în corp atunci când te gândești la eveniment, înțelegerea mentală nu schimbă nimic în profunzime.

Creierul emoțional are nevoie de alt tip de limbaj.

• Are nevoie de reglare.
• Are nevoie de ritm.
• Are nevoie de o ancoră de siguranță în corp.
• Are nevoie ca amintirea traumatică să poată fi accesată și procesată, nu doar rememorată.

Altfel spus, are nevoie de un mod prin care să poată închide reacția de „atunci”, nu doar să o explice în „acum”.

De aceea, pentru mulți oameni, terapia bazată exclusiv pe vorbit se oprește la nivelul de conștientizare. Vindecarea reală începe abia când accesăm și reconfigurăm răspunsul sistemului nervos, acolo unde trauma a rămas cu adevărat blocată.

Aici apare diferența dintre diverse orientări terapeutice și terapia orientată spre traumă, și exact aici începe sensul real al întrebării:

Ce este terapia EMDR și cum reușește să ajungă în locurile în care cuvintele nu ajung?

EMDR (Eye Movement Desensitization and Reprocessing – Desensibilizare și Reprocesare prin Mișcări Oculare) este o metodă psihoterapeutică dezvoltată la finalul anilor ’80 de psihologul Francine Shapiro.

Această tehnică se bazează pe stimularea bilaterală (prin mișcări oculare, sunete sau atingeri alternative) și pe capacitatea naturală a creierului de a procesa și integra experiențe dureroase, chiar și atunci când accesul prin cuvinte este dificil sau imposibil.

În ultimele trei decenii, sute de studii clinice au demonstrat eficiența EMDR în tratarea traumelor simple și complexe, a tulburărilor anxioase, a depresiei, a fobiilor și a simptomelor somatice. Tocmai de aceea a devenit una dintre terapiile recomandate oficial de Organizația Mondială a Sănătății, de Asociația Americană de Psihiatrie și de numeroase ghiduri internaționale de tratament al traumei.

Ce o face atât de diferită? EMDR nu se bazează doar pe discuție, ci pe modul în care creierul procesează amintirile dureroase. În loc să recreeze povestea la nesfârșit, terapia activează mecanisme naturale de vindecare care, în mod obișnuit, se activează în somnul REM (când procesăm emoțiile și consolidăm amintirile).

Prin stimulare bilaterală, folosită în protocoale de lucru clare și atent construite, astfel încât creierul să poată procesa în siguranță amintirile dureroase, creierul reușește:

• să reducă încărcătura emoțională a amintirilor dureroase
• să reorganizeze informațiile astfel încât trecutul să nu mai declanșeze reacții intense în prezent
• să închidă reacțiile de alarmă ale sistemului nervos
• să rescrie credințele limitative formate în copilărie
• să aducă corpul și mintea la o stare de siguranță

Cu alte cuvinte, EMDR ajunge acolo unde cuvintele nu pot ajunge pentru că lucrează cu răspunsurile automate ale creierului și ale sistemului nervos, nu doar cu povestea pe care o spunem despre ceea ce ni s-a întâmplat.

Una dintre cele mai mari valori ale EMDR este că nu obligă persoana să repete sau să povestească trauma în detaliu, ci permite procesarea ei într-un mod controlat, sigur și profund. Terapia nu umblă prin trecut ca să rănească, ci ca să elibereze corpul de reacțiile blocate, permițând prezentului să fie trăit în mod liber, nu filtrat prin fricile vechi.

Cum funcționează terapia EMDR

EMDR funcționează diferit de terapiile tradiționale nu doar prin faptul că implică mișcări ale degetelor, tapping sau sunete alternative, lucruri care pot părea neobișnuite la început, ci pentru că lucrează direct cu felul în care corpul, emoțiile și sistemul nervos au stocat experiențele traumatice. Nu intervine doar asupra gândurilor, ci asupra modului în care întregul tău sistem a învățat să reacționeze la durere.

În timpul procesării unei amintiri traumatice, terapeutul folosește stimulare bilaterală (mișcări oculare, tapping sau stimuli auditivi) în cadrul unor protocoale precise și atent structurate, menite să activeze ambele emisfere ale creierului. Această activare sincronă pune creierul într-o stare apropiată de modul său natural de vindecare, similar cu ceea ce se întâmplă în somnul REM.

Odată activat acest mecanism, cortexul prefrontal, partea responsabilă cu reglarea emoțiilor, luarea deciziilor, perspectiva și evaluarea siguranței, începe să colaboreze mai eficient cu zonele emoționale mai vechi ale creierului, cum ar fi amigdala. Practic, creierul reprocesează experiența, astfel încât amintirea dureroasă să înceteze să trimită semnale de alarmă în prezent.

Ce se întâmplă în timpul procesării EMDR?

În timpul secvențelor de stimulare bilaterală apar schimbări subtile, dar profunde:

• imaginea traumatică devine mai flexibilă, mai puțin fixată
• intensitatea emoțională începe să scadă progresiv
• corpul se relaxează, iar tensiunea somatică se diminuează
• apar perspective noi asupra evenimentului, pe care înainte nu le puteai accesa
• credințele negative precum „nu sunt suficient” sau „nu sunt în siguranță” își pierd puterea

Aceste transformări nu apar pentru că te convingi de altceva sau ești manipulat să crezi altceva, ci pentru că sistemul nervos actualizează informația: pericolul nu mai este prezent.

Integrarea: când amintirea rămâne, dar rana se închide

La finalul procesării unei amintiri traumatice, care se poate întinde pe câteva ședințe, amintirea continuă să existe în arhiva ta de experiențe, dar nu mai declanșează reacții de frică, rușine sau hipervigilență. Devine o parte a trecutului pe care o poți privi cu distanță, fără ca ea să îți preia controlul corpului sau gândurilor. Majoritatea clienților spun: „este ceva atât de departe de mine acum”, „a trecut, nici măcar nu știu de ce i-am dat atâta importanță”.

Acesta este momentul de integrare,  atunci când ceea ce știi cu mintea devine adevărat și pentru corp și nu îți mai definește reacțiile.

Pentru ce ajută terapia EMDR și cum poți începe propriul tău proces de vindecare

EMDR nu este o terapie rezervată doar pentru „traume mari” sau pentru momente extreme. În realitate, aceasta poate aduce vindecare acolo unde ceva a rămas blocat, neînțeles sau neprocesat. Ne ajută să ne reconectăm cu părțile din noi care au învățat să supraviețuiască, dar nu au apucat încă să se simtă în siguranță.

EMDR poate susține procesul de vindecare în multe situații, printre care:

• traume de dezvoltare și răni din copilărie
• anxietate manifestată sub forme diverse
• atacuri de panică și hipervigilență
• fobii și temeri greu de controlat
• rușine, autocritică și vinovăție persistentă
• burnout, oboseală emoțională și blocaje personale
• doliu, pierderi sau schimbări majore de viață
• dificultăți relaționale, tipare repetitive, frică de intimitate
• (și foarte des, în cabinet văd oameni care se confruntă cu un sentiment profund că „nu sunt suficienți” sau „ceva este în neregulă cu mine”, deși realitatea le spune altceva)

Indiferent de forma pe care o ia suferința ta emoțională, dacă te regăsești în aceste rânduri, este foarte posibil ca sistemul tău nervos să îți ceară un alt fel de ajutor, unul care lucrează cu corpul, cu emoțiile și cu felul în care creierul tău a stocat experiențele dificile.

Dacă simți că a venit momentul să explorezi o formă de terapie care ajunge acolo unde cuvintele nu mai pot ajunge, te invit cu drag să ne cunoaștem.

Iar dacă vrei să afli dacă EMDR este potrivită pentru tine, poți programa o mini-sesiune gratuită, direct de pe site-ul meu www.denisaholl.ro , pentru a vedea împreună ce ai nevoie și cum te pot susține în procesul tău.

Tot pe site-ul meu poți citi mai multe despre mine și găsești articole din domeniul psihologiei.

Îmi poți scrie oricând la psiholog@denisaholl.ro

Indiferent prin ce ai trecut sau cum te simți acum, vindecarea ta nu este prea târzie, prea complicată sau prea târziu începută. Există în tine o parte care nu a renunțat niciodată, chiar și atunci când ai simțit că ești singur. Acea parte te aduce acum aici, în căutarea unui alt drum.

Poate că ai obosit să înțelegi totul cu mintea, poate că ai încercat să te „aduni” de nenumărate ori. Dar uneori, adevărata schimbare începe atunci când permiți cuiva să te însoțească, cu blândețe și siguranță, în locurile în care ți-e frică să mergi singur. Vindecarea nu înseamnă să uiți trecutul, ci să eliberezi corpul de povara lui, astfel încât prezentul să poată deveni cu adevărat al tău. Și merită. Tu meriți asta.