CItesti acum
Am decis să nu las o copilărie tristă să mă afecteze toată viața

Am decis să nu las o copilărie tristă să mă afecteze toată viața

Nu este simplu să te detașezi de trecut, dar mi se pare o decizie ca oricare alta. Nu am vrut ca o copilărie tristă să mă urmărească toată viața așa, că am lăsat totul în urmă.

Citește și:

Tata a fost alcoolic, dar l-am iubit enorm

Mama mi-a spus că depresia mea e un moft

Nu am avut părinți iubitori. Tata a fost alcoolic, iar mama dezinteresată. Din punctul lor de vedere copiii se cresc oricum. Sau, mai bine zis, cresc singuri oricum și nu au nevoie de atenție sau îngrijiri speciale.

Nu am avut parte de răsfăț, de cuvinte frumoase, sau de dragoste. Nu am primit cadouri, iar hainele îmi erau date de vecini cărora le era milă de mine.

Din când în când, mătușa mea, sora mamei, venea în vizită și îmi aducea câte ceva. O haină, dulciuri sau o jucărie. Tata se enerva că mătușa cheltuie banii pe „prostii”. Prefera să îi dea lui bani, pentru băutură.

Lucra la un service auto, dar cum mai mereu era beat, mergea rar la muncă. Prin urmare, banii erau puțini. Maică-mea făcea curățenie în casele oamenilor.

Banii abia dacă ajungeau pentru cheltuielile casei. Mâncarea era puțină, iar confortul mai deloc.

De la 10 ani a început să mă ia cu ea ca să muncesc și eu. Prea i se părea că stau degeaba. Mă lua să fac curățenie alături de ea.

Unii oameni îmi mai dădeau haine pe care copiii lor nu le mai purtau. Mă bucuram. Măcar așa, mergeam și eu cât de cât decent îmbrăcată la școală.

De spălat și îngrijit mă ocupam singură. Maică-mea nu voia să o facă. Îmi spunea că mă învăț să fiu o leneșă care așteaptă mereu să îi facă altcineva treaba.

Dintre hainele pe care le primeam îmi oprea strictul necesar. Restul, le ducea să le vândă. Până la urmă, tata avea nevoie de bani de băutură. Iar când nu îi avea, era scandal în casă.

Urlau, își vorbeau urât, spărgeau lucruri și, ocazional, deveneau violenți unul cu altul. Și cu mine, dacă le ieșeam în cale.

Singurul lucru care îmi dădea speranță era școala. Voiam să învăț cât mai bine și mai mult ca să pot pleca de acasă, să mă pot susține singură. Să am un serviciu serios, să câștig bani și să las totul în urmă.

Asta am și făcut. Nu mi-a fost ușor. Învățam, făceam curățenie în casele oamenilor – de la o vreme maică-mea mă punea să spun că am 16 ani și mă trimitea singură la treabă. Apoi făceam curat în casă, îmi spălam hainele, mâncam puțin, atunci când găseam ceva rămas de la părinți… și iar învățam.

La 19 ani am dat admitere la facultate. Am părăsit orașul părinților mei și am venit la București, la Politehnică. Am intrat printre primii. Banii de tren mi i-a dat mătușa mea.

Ea locuia în București așa că m-a primit să stau acolo. Eram deja majoră. Părinții nu mai aveau ce să îmi facă.

Mi-au transmis însă: „uite, crești un copil și ai parte de nerecunoștința lui”. Pentru că acasă munceam, iar odată plecată, asta reprezenta o problemă pentru ei.  Nu mai avea cine să le aducă bani.

Am luat-o de la zero în București. Am făcut facultate și în paralel am avut un job part-time. Eram obișnuită cu munca și cu oboseala. Preferam să fiu activă.

Oricum nu știam să mă „distrez”. Mi-am făcut câțiva prieteni dintre cei care mi-au inspirat încredere și seriozitate.

Nu am fost un copil „scăpat de acasă” care, odată fugit, face numai prostii. Mi-am văzut de școală și de muncă. Îmi doream același lucru. Să învăț, să am o meserie, să am un serviciu și să mă întrețin singură.

Citeste si

Am reușit. Chiar dacă nu mi-a fost ușor. Chiar dacă simt durere atunci când văd părinți care își iubesc copiii. Cărora le pasă, care fac totul pentru copiii lor.

Uneori, chiar mă întreb, oare copiii apreciază iubirea părinților? Nu au idee cât de rău este fără ea. Și e mai bine să nu aibă astfel de idei.

Au trecut 42 de ani. Acum am firma mea, iar financiar nu am probleme. Îi ajut pe ai mei lunar cu bani.

Un soi de rentă. Nu pentru că îi iubesc, ci pentru că îmi e milă de ei. Dar nu îi vizitez și nu comunicăm. Nu am așteptări de la ei, iar comunicarea cu ei doar îmi trezește amintiri triste.

Viața nu este întotdeauna dreaptă. Sau roz. Dar depinde și de tine ce vrei să faci mai departe. Unii nu avem parte de un start prea fericit. Și totuși, alegem să ne depășim condiția.

Nu este ușor. Traumele rămân. Îmi dau seama că anumite lucruri mă vor urmări mereu. Că emoțional am un handicap.

Acum patru ani am înfiat doi copii. Vreau să îi ajut să le dau un alt start în viață.

Nu mă port cu ei cum s-au purtat părinții mei cu mine. Probabil nici nu sunt afectuoasă în exces, pentru că nu am această resursă. Dar îi iubesc, am grijă de ei și îi voi ajuta tot restul vieții.

Poate este modul meu de a… „mulțumi universului” că am putut să îmi depășesc condiția. Realizez că lucrurile puteau lua o turnură mai rea. Nu spun că am avut noroc. Am avut voință.

Foto: shutterstock.com

Care este reactia ta?
Frumos
0
În regulă
0
Jucăuș
0
Se poate si mai bine
0
Vezi comentarii (0)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

La inceputul paginii