CItesti acum
Îmi doream copii, dar acum… mă mai gândesc

Îmi doream copii, dar acum… mă mai gândesc

Revista Psychologies

Mereu mi-am dorit copii! Mă vedeam mămică încă de pe la 20 de ani, dar așa a fost viața încât 10 ani mai târziu nu prea am avut cu cine să-i fac. Acum, aș avea. Dar văzând cuplurile din jurul meu care au deja copii… am rămas pe gânduri dacă o fi o idee bună.

Citește și:

„Tipa, pur și simplu, l-a păcălit! S-a folosit de sarcină ca să nu o părăsească“

Merită oricine titlul de părinte? Eu cred că nu…

Să fii mămică este cel mai minunat lucru! Cât timp nu știi cu ce se mănâncă…

La 20 de ani mă visam mămică. Ce poate fi mai minunat decât să ai un copil. Cred că aici si făceam greșeala foarte mare… mă gândeam că îl am și atât. Ca atunci când ai o geantă frumoasă. Cu care ieși în public și de care te bucuri.

Mă rog, e un exemplu superficial, dar adevărul este că la 20 de ani, prezența unui copil este aproape un basm: un soț iubitor, doi părinți tineri și veseli, un copil năzbâtios de care ne bucurăm.

Soarta însă, văzându-mă idealizând sarcina și maternitatea, nu mi-a scos în cale vreun potențial soț iubitor, dar m-a ajutat să înțeleg care e treaba cu copiii.

Primul contact: sunt mătușă! Am devenit mătușă la 21 de ani, când fratele meu, cu 8 ani mai mare, căsătorit, a devenit tătic. Mi se părea minunat când am aflat vestea de la cumnata mea – rămăsese însărcinată.

Eram chiar invidioasă. Voiam să mi se întâmple și mie. Ei erau acel cuplu tânăr la care tot visam eu, erau veseli și dornici să facă un copil. Cel puțin, așa arătau lucrurile atunci. Apoi a urmat perioada sarcinii.

Grețurile, oboseala, tristețea fără motiv, dispoziția schimbătoare… și o foame continuă. Cumnata mea în luna a șasea părea într-a noua.

Fratele meu era sictirit, spunea că el nu înțelege care e treaba cu hormonii de au schimbat-o într-atât. De sex nu mai era vorba de mult. Dar au rămas apropiați.

Aveau un motiv comun și o responsabilitate mare: copilul. Nașterea a fost dureroasă, iar cumnata a rămas traumatizată. Aparent, dacă ai un soț înalt și bine legat, faci un copil de 4 kg și lung.

Și greu de evacuat. Evident, noi ne-am bucurat de eveniment, i-am ridicat moralul și l-am felicitat pe frati-miu copleșit de situație. Apoi i-am urmărit ca tineri părinți.

El muncea mai mult, ea stătea acasă cu copilul. Amândoi obosiți. Copilul avea nevoie de ea, iar el era cam în plus. La cinci luni de la naștere încă nu făcuseră sex.

Se bucurau de copil, dar nu se mai bucurau unul de altul. Am încercat să vobesc cu Andrei (fratele meu), să încerc să îl conving să înțeleagă, că este o perioadă delicată și că totul va reintra în normal.

Au trecut ani, iar ei își iubesc foarte mult copilul… nu sunt sigură cât se mai iubesc unul pe altul. Certuri, reproșuri, nemulțumiri, stres. Toate s-au adunat peste ei și i-au copleșit.

Habar nu am unde s-au pierdut unul pe altul, dar cred că nu au ales momentul potrivit pentru a face un copil. Erau împreună de doi ani.

 

Din exterior, totul este perfect

În continuare când privesc copiii înțeleg miracolul care îl reprezintă. Dar totodată mă gândesc cât de dificil este rolul de părinte, ce responsabilitate enormă îți asumi și cât de important este să fii cu adevărat pregătit. Este o decizie pe viață.

Dacă o căsnicie nu funcționează, spre binele tău sau al ambilor parteneri, o poți încheia. Relația cu copilul tău însă, va solicita tot ce ai mai bun mereu. Este chiar mai delicată decât relația pe care o ai cu tine.

Cu toții avem momente în care ne ignorăm nevoile sau dorințele… dar cu un copil nu putem face asta. Sau, cel puțin, părinții responsabili și dedicați acestui rol nu o fac. Și atunci poți lua relația cu tine drept exemplu.

Citeste si

Eu am avut episoade de depresie. Oare ce s-ar întâmpla dacă aș avea unul, părinte fiind. Cum va resimți copilul? Cum mă voi ocupa de el când totul mi se pare că se prăbușește?

Dacă cineva spune „când ai un copil nu-ți mai permiți să fii deprimat” nu știe ce vorbește. Depresia nu este nici un lux, nici un răsfăț pe care ni-l acordăm. Este o condiție incontrolabilă.

Iar însăși prezența copilului și temerile sau poate dificultățile ce reies din noul rol sunt condiții pentru o stare depresivă. Iar grijile pot continua.

Îți permiți financiar să întreții un copil? Să răspunzi nevoilor lui? Te poți baza pe partenerul tău? Crezi că este sau va fi un tată bun? Aveți o relație stabilă și echilibrată?

Cum spuneam, când privesc copiii nu pot să nu îmi doresc și eu. Poate este unul dintre cele mai minunate lucruri pe care le poți face la viața ta. Dar asta nu înseamnă să o faci fără un minim de bilanț sau de responsabilitate.

Iar în consecință am ales un lucru: dincolo de frumusețea pe care o asociez rolului de părinte, să aștept să fiu pregătită. Și să sper că va veni acel moment. Iar dacă va fi să nu… atunci să accept că poate este mai bine așa.

Poate previn anumite probleme sau o posibilă nefericire a potențialului meu copil. Pentru că, evident, pe lângă sănătatea pe care deja mi-o doresc pentru el (și am destule cazuri în jur să știu ce înseamnă creșterea unui copil cu nevoi speciale), îmi doresc un copil fericit.

 

NOTA REDACȚIEI: Publicăm aceste confesiuni de la cititorii noștri sub protecția anonimatului, schimbând numele și deseori și inițialele numelor. Invităm la un limbaj civilizat în comentarii, și la lipsa etichetelor și a judecăților morale. Vrem să evidențiem că experiențele umane sunt complexe și că nu există alb și negru, că deseori situația duce la o un comportament sau altul. Le mulțumim celor care au acceptat să povestească.

Foto: shutterstock.com

Abonează-te la newsletter!

Abonează-te la newsletter!

Primește săptămânal resurse prin intermediul e-mail-ului!

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

Vezi comentarii (0)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top