CItesti acum
Pentru binele meu, m-am distanțat de părinți

Pentru binele meu, m-am distanțat de părinți

Părinții nu ți-i alegi, dar poți alege ce relație vrei să ai cu ei. Iar uneori, egosimul, dezinteresul și manipularea anumitor părinți sunt la fel de nocive ca abandonul. Pentru binele meu, eu m-am distanțat de părinți.

Citește și:

Să faci copii poate fi un gest egoist

Divorț elegant (sau nu?!) la 60 de ani

Eu te-am făcut, eu te omor…?

Părinții mei au divorțat când eu aveam 10 ani. Fratele meu avea 16. Pe tata nu l-am mai văzut vreo 7. Cu mama, deși rămăsesem în grija ei, rar interacționam.

Ea era un soi de gardian, în fața căruia nu aveai voie să miști. Și să nu îndrăznești să ți se traseze o sarcină, iar tu să refuzi. Sau să vrei altceva. Sau să vrei ceva, punct.

Iar dacă nu era în toane bune… Țin minte și acum două expresii cu care am crescut: „nu te-am pus la punct suficient” (lucru pe care mi-l spunea și la maturitate) și „îmi vine să vă las și să nu mă duc unde oi vedea cu ochii” (urmată de o ieșire furtunoasă pe ușă și revenit acasă noaptea, târziu, fără niciun chef să vadă pe nimeni).

Cât ești copil (firesc ar fi ca și la maturitate chiar) ai dreptul să fii iubit, protejat, îngrijit. Iar sarcina asta revine în principiu părinților.

Indiferent cât timp petrec cu tine, el trebuie să rămână o amintire frumoasă. Eu nu îmi amintesc prea multe din copilărie, probabil am reprimat din amintiri. Iar ce îmi amintesc, mi-ar fi plăcut să uit mai degrabă.

Când aveam 14 ani mama a hotărât să se „îmbolnăvească”. Nu știu nici până acum de ce, știu doar că spunea că o durea spatele. Nu îmi amintesc internări în spital sau tratamente. Îmi amintesc că stătea mai mult în pat, nu a mai muncit și se văita de tot și toate.

Trăiam din ce ne ajuta mătușa mea și din pensiile bunicilor. Apoi mama a avut nevoie de bani pentru nu-știu-ce-afacere. Motiv pentru care s-a împrumutat de la un cămătar.

Căruia nu a avut chef să îi returneze banii la timp, pentru că ei nu îi impune nimeni nimic. Și care, nervos, dar cu relații la primărie și poliție, ne-a luat casa.

Maică-mea pusese gaj mașina. Cum nu i-a dat-o la timp, a fost anunțată că i se va lua și casa. Nu a interesat-o. De ce? Cunoscuse pe cineva și era îndrăgostită.

La 18 ani sentința a fost definitivă, iar noi am pierdut tot. Bunicii mei, cu câțiva ani în urmă își vânduseră apartamentul și luaseră o garsonieră. Banii rămași îi dăduseră mamei pentru „o altă afacere” inteligentă de-a ei.

Bunicii stăteau deja cu noi, iar când luaseră decizia… au vrut să o ajute. Să ne ajute pe toți. Iar acum eram în stradă. Toți. Exista doar o garsonieră în București.

 

Lecții despre cum să nu-ți iubești copii

Drama era a noastră. Suferințele la fel. Înainte să piardă casa, maică-mea a trecut-o pe numele meu, pretextând că poate o salvează așa. Motiv pentru care, toate procesele erau pe numele meu.

Așa a revenit tata în viața mea. A încercat (fără să se agite prea tare) să salveze ceva. Nu s-a putut. Mama, deja locuia cu iubitul la București.

În ultimele zile petrecute în casa noastră, și-a făcut apariția cu el (pe care îl vedeam pentru prima dată) și ne-a anunțat că ea se căsătorește (așteptând aplauze și felicitări).

M-a umflat plânsul și am fugit la baie. A venit după mine și din ușă, mi-a șuierat „să nu îndrăznești să îmi faci o scenă!”. Îi stricam imaginea și probabil îi era teamă să nu îi supăr viitorul soț.

În anii care au urmat, am locuit eu, fratele meu și bunicii în garsoniera din București. Mama m-a luat o perioadă la ea, dar am fugit repede de acolo. Noul soț era un alcoolic, iar ei se certau constant.

Fratele meu s-a căsătorit și s-a mutat la casa lui, departe de tot circul. Bunicii au plecat la mătușa mea care avea o fetiță. O ajutau cu cea mică.

Am rămas eu în garsonieră. Unde venea maică-mea să stea când se certa cu soțul. Nu muncea în continuare. Eu eram la facultate și după cursuri dădeam meditații. Din banii mei o țineam și pe ea.

Din când în când trebuia să mă duc pe la soțul ei (care avea o părere bună despre mine…) și să îi cer de mâncare. Eu nu câștigam prea mult din meditații. Pe tata nu-l interesam în continuare. Spunea că îmi dă pensie alimentară. 100 de lei pe lună.

Așa că înduram înjurăturile la adresa mamei pe care le scotea noul soț. Până la urmă, cineva trebuia să plătească pentru mâncarea aia.

 

Am rămas singură

Acum patru ani mi-au murit ambii bunici. Din păcate, mamaia a avut demență senilă, iar dorința ei de a-mi lăsa garsoniera mie și fratelui meu, nu a fost pusă pe hârtie.

A rămas fiicelor ei. Așa că am rugat-o pe mama să mă ajute să o iau eu. Soțul ei murise între timp, iar ea i-a moștenit casa.

Eu voiam să rămân în casa bunicilor, iar momentan, oricum nu îmi permit să cumpăr ceva. M-a întrebat cu ce tupeu am impresia că am vreun drept la casa aia?

Lucru pe care îl auzisem și anterior, când era vorba despre casa noastră, cu acte pe numele meu. Luasem de acolo o scrumieră din cristal, care dintr-un motiv prostesc îmi plăcea. Aflând, maică-mea a urlat la mine „să nu crezi că dacă e pe numele tău, ai vreun drept la casa asta!”. Iar acum, din nou.

Mătușa mea, care și ea avea dreptul la jumătate din garsonieră, mi-a propus să ne luptăm. Că ea este de acord să mă mut eu acolo. I-am spus că nu vreau. Că nu vreau să mai am de-a face cu nimic ce are legătură cu maică-mea.

…Care, în continuare nu muncește. Care, îmi cere mie bani de fiecare dată când mă caută. Căreia, îi dădeam bani de fiecare dată.

Au vândut garsoniera. Mătușa mea mi-a dat bani să îmi cumpăr un calculator nou, pentru că știa că am nevoie de el. Maică-mea, și-a redecorat bucătăria, iar într-o lună deja nu mai avea niciun ban.

Citeste si

Prin urmare, a început din nou să îmi ceară mie. De ce? „Sunt mama ta! Cum să nu mă ajuți? Cum să nu vorbești cu mine?”.

Am avut nevoie de 35 de ani să hotărăsc că nu mai vreau să am nicio legătură cu mama mea. Cu tata a fost și mai simplu, el chiar nu voia legături cu mine.

Când spun cuiva că nu vorbesc cu mama, mă privește cu ochii mari, apoi începe dojana „cum să te porți așa cu părinții tăi?”. E simplu: ori eu, ori ea. Și am ales. EU.

Am sperat mereu că poate mă iubește. Că dacă îi dau bani, voi conta. La 20 de ani am făcut depresie. Mi-a spus că eu mereu am fost o fire slabă și că ea nu crede în depresie.

Aveam 21 de ani când am venit o dată nervoasă de la facultate. Mi-a spus că dacă se enervează poate se duce să mă retragă de la facultate. Urmam o facultate de stat, eram la locurile fără taxă. Era numai munca mea.

La 25 de ani, după ce am absolvit, o vecină mi-a spus că sunt norocoasă să am o mamă care face numai sacrificii ca să mă țină pe mine în facultate. Îi spusese mama cât se chinuie cu mine.

Când i-am transmis mamei că nu mai vreau să mă caute vreodată, mi-a spus ceea ce știam de mult „nu te-am pus suficient la punct!”.

 

E o relatare pe scurt. Iar concluzia aș vrea să fie alta. Mulți dintre noi avem relații dificile cu părinții.

Obișnuiam să îmi spun singură (drept încurajare) sunt părinți care își bat sau maltratează copii. Apoi, am schimbat ipoteza. Nu așa trebuie să pun problema, ci astfel: „eu așa m-aș purta cu copiii mei?”. Răspunsul este nu.

Abia gândind astfel lucrurile, pot vedea clar egoismul, dezinteresul și abuzul emoțional din partea mamei mele. Prin urmare, când are cineva de comentat la adresa deciziei mele, prefer să îl privesc fix în ochi, fără nicio rușine.

Este alegerea mea, care poate a venit cam târziu. Am iertat-o. Dar nu mai vreau să știu de ea.

Abia acum îmi găsesc drumul și echilibrul. Abia acum, în viața mea, contez eu. Indiferent cât de nesemnificativă am fost pentru mama.

De Lelia A. G.

Foto: 123rf.com

Care este reactia ta?
Frumos
0
În regulă
0
Jucăuș
0
Mai este de lucru
0
Vezi comentarii (0)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

La inceputul paginii