Psiholog Crina Nedelcu: „Susţin perspectiva incluziunii copilului diagnosticat cu autism”

Psiholog Crina Nedelcu este una dintre vocile care schimbă, în mod real, felul în care privim copilul neurodivergent și familia sa. Rigoarea profesională și sensibilitatea se întâlnesc firesc în felul în care vorbește despre sănătatea mintală. Dincolo de formarea sa de psiholog clinician și doctor în medicină, ea aduce prezență, înțelegere și acel tip de grijă care alege să vadă omul înaintea diagnosticului. Un interviu despre vocație, comunitate și despre curajul de a construi un spațiu fără stigmat.

Psychologies: Ce v-a determinat să alegeți un domeniu atât de complex și solicitant precum cel al sănătății mintale la copil și adolescent. Ce v-a atras către lucrul cu copiii și, în special, cu cei cu tulburări neurodezvoltare?

Crina Nedelcu: Încă din copilărie am fost atrasă de modul în care oamenii gândesc, simt și reacționează. Îmi plăcea să observ relațiile interumane. Această curiozitate autentică m-a ghidat, firesc, către alegerea unei cariere în psihologie.

Am decis să urmez Facultatea de Psihologie chiar dacă, la acel moment, nu aveam încă o imagine foarte clară asupra direcției exacte pe care o voi urma. Pe parcurs, însă, interesul meu pentru sănătatea mintală a copiilor și adolescenților s-a conturat tot mai puternic, iar dorința de a contribui la echilibrul lor emoțional și la o dezvoltare armonioasă a devenit o motivație esențială în parcursul meu profesional.

În timpul facultății, am descoperit o oportunitate care avea să-mi influențeze decisiv parcursul profesional: un anunț prin care se recrutau studenți la psihologie pentru a lucra cu copii diagnosticați cu autism, însoțit de programe de training susținute de specialiști internaționali. Mi s-a părut o experiență valoroasă și provocatoare, așa că am ales să mă implic.

A fost primul meu contact direct cu copiii din spectrul autist și, odată cu această experiență, au apărut și primele întrebări profunde: de ce unii copii fac progrese vizibile, în timp ce alții evoluează mult mai lent sau diferit chiar dacă lucrau cu aceeași echipă de specialiști? Această curiozitate m-a orientat către o abordare mai riguroasă, bazată pe evaluare și măsurare, ceea ce m-a apropiat de psihologia clinică.

Mi-am dorit să înțeleg mai bine complexitatea minții umane, dar și particularitățile dezvoltării copiilor cu autism, un domeniu extrem de divers, care acoperă un spectru larg – de la forme ușoare până la cele severe.

În timp, acest interes s-a transformat într-o direcție profesională solidă, ajungând chiar să coordonez echipa implicată în traducerea și adaptarea în România a unuia dintre cele mai importante instrumente de diagnostic recunoscute la nivel internațional pentru evaluarea copiilor cu autism.

Privind în urmă, care au fost etapele decisive din parcursul dumneavoastră profesional?

C.N.: Un moment decisiv în parcursul meu profesional a avut loc încă din timpul facultății, când am fost remarcată pentru rezultatele obținute cu copilul cu care lucram (de la nonverbal copilul respectiv începuse să vorbească și să comunice ceea ce-și dorește). Acea validare timpurie a avut un impact important asupra încrederii mele și a direcției pe care urma să o aleg.

În urma acestei experiențe, mi s-a oferit oportunitatea ca, după finalizarea studiilor, să îmi încep activitatea în cadrul Spitalulului Clinic de Psihiatrie Prof. Dr. Alexandru Obregia, secția de psihiatrie a copilului și adolescentului. Acolo am profesat timp de 10 ani, perioadă în care am evaluat mii de cazuri și am ascultat, poate, la fel de multe povești de viață.

Această experiență nu a făcut decât să-mi aprofundeze înțelegerea asupra complexității și unicității fiecărui copil și adolescent, fie că vorbim despre întârziere în dezvoltare, ADHD, autism, depresie, anxietate, fobie sau despre alte diagnostice. A fost o etapă esențială în formarea mea, care m-a învățat nu doar să evaluez clinic, ci și să privesc dincolo de diagnostic, către copilul din spatele lui.

Spuneți adesea că „cei mici v-au ales pe dumneavoastră”. Cum se traduce această afirmație în practica de zi cu zi?

C.N.: Spun adesea că nu eu am ales să lucrez cu copiii, ci că ei m-au ales pe mine și am simțit asta în fiecare conexiune pe care am reușit să o construiesc cu ei, în fiecare mic progres. În practica de zi cu zi, acest lucru înseamnă, înainte de toate, capacitatea de a rămâne conectat la universul lor – să-ți păstrezi autentic acea disponibilitate pentru joc, să cobori la nivelul lor emoțional și să construiești o relație bazată pe încredere.

Lucrul cu copiii presupune un echilibru fin: pe de o parte, să te apropii de ei într-un mod natural și accesibil, iar pe de altă parte, să poți ghida familia, să explici clar diagnosticul și să ajuți părinții să înțeleagă ce este cu adevărat benefic pentru copilul lor.

Desigur, au existat și momente dificile, în care oboseala emoțională și complexitatea cazurilor m-au făcut să mă gândesc dacă pot continua. Însă progresul copiilor a fost, de fiecare dată, motorul meu. Faptul că unii dintre ei sunt astăzi adolescenți, la liceu sau chiar la facultate, îmi confirmă că efortul a meritat. Bucuria de a vedea aceste evoluții, pas cu pas, este ceea ce m-a făcut să merg mai departe.

Autismul este încă înconjurat de multe mituri. Care sunt cele mai mari neînțelegeri pe care le întâlniți în societate?

C.N.: Autismul este, într-adevăr, încă înconjurat de numeroase mituri, iar una dintre cele mai frecvente neînțelegeri este aceea în care se consideră că toți copiii din spectru sunt la fel. În realitate, vorbim despre un spectru foarte larg, în care fiecare copil are propriul ritm de dezvoltare, propriile abilități și propriile provocări.

Un alt mit des întâlnit este că autismul înseamnă absența emoțiilor sau a dorinței de conectare. De fapt, mulți copii își doresc relații și apropiere, dar au nevoie de sprijin pentru a învăța cum să le construiască și să le exprime.

De asemenea, există încă percepția că este „o etapă” din care copilul va ieși sau, dimpotrivă, că nu se poate face nimic. Adevărul este că intervenția timpurie și adaptată nevoilor copilului poate face o diferență semnificativă în evoluția sa.

Poate cea mai importantă schimbare de perspectivă este să învățăm să vedem copilul înaintea diagnosticului și potențialul lui înaintea deficitului. Eticheta diagnostică ghidează intervenția dar nu definește copilul.

Din experiența dumneavoastră, ce are cel mai mare impact asupra evoluției unui copil cu autism: intervenția terapeutică, mediul familial sau comunitatea?

C.N.: După mai bine de 20 de ani de când lucrez cu copii și adolescenți pot spune ferm că atât intervenția, cât și mediul familial și comunitatea joacă un rol extrem de important. Intervenția este esențială, în special intervenția timpurie, dar și într-un program intensiv. Când am început să lucrez, un copil lucra 4, 6 chiar 8 ore pe zi cu 4-5 terapeuți. În prezent cele 2 ore de terapie zilnică, care se practică din considerente financiare, deoarece părinții copiilor se izbesc de acest aspect, nu este suficient dacă familia nu va implementa terapia și la domiciliu. De asemenea, fără evaluări psihologice periodice și fără o raportare constantă la etapele dezvoltării tipice, există riscul ca procesul de recuperare să își piardă direcția.

Mediul familial are, la rândul său, un rol decisiv. Acceptarea diagnosticului este un pas fundamental. Am observat că familiile care reușesc să se concentreze pe soluții și pe progresul copilului, obțin rezultate semnificativ mai bune, comparativ cu familiile care sunt centrate pe găsirea cauzei.

În ceea ce privește comunitatea, vorbim despre nevoia reală de incluziune și înțelegere. Este important ca societatea să accepte că anumite comportamente nu țin de educație, ci de particularitățile unui diagnostic. Copiii au nevoie să fie acceptați, integrați și sprijiniți, nu evitați.

Cred cu tărie că atunci când aceste trei componente funcționează împreună, putem crea un context în care fiecare copil are șansa reală de a-și atinge potențialul și de a fi valorizat pentru ceea ce este.

Clinica medicală pe care ați construit-o nu seamănă cu un spital clasic. De ce a fost important pentru dumneavoastră să creați un spațiu cald, fără stigmatul psihiatriei?

C.N.: Am fondat Clinica Neuroatipic cu gândul de a oferi familiilor un spațiu sigur și prietenos, unde să se poată adresa cu încredere specialiștilor. Am vrut să rupem complet imaginea clasică a unui spital. Clinica are culori calde, un design atent amenajat și o atmosferă care să facă familiile și copiii să se simtă confortabil.

Echipa este multidisciplinară și lucrează împreună pentru binele copilului și al familiei: medici psihiatri, neurologi, pediatri, geneticieni, psihologi clinicieni, psihoterapeuți, logopezi, consilieri – toți uniți în același scop: să sprijine dezvoltarea copiilor și adolescenților, dar și să ofere servicii de sănătate mintală la cel mai înalt standard.

Însă ceea ce ne bucură cel mai mult este faptul că în clinica noastră vin și familii care nu caută un diagnostic, ci solicită doar testarea inteligenței copilului, consiliere sau orientare vocațională. Pentru noi, asta înseamnă sănătate mintală adevărată: prevenție, sprijin și ghidare, în acord cu valorile noastre. Pentru că adultul de mâine este copilul de azi, iar grija pentru dezvoltarea emoțională și cognitivă începe încă din primii ani.

Am dorit ca vizita la clinicile noastre să fie o experiență sigură, caldă și constructivă, unde fiecare copil este înțeles ca individ, iar părinții se simt susținuți și ghidați pas cu pas.

Ce înseamnă, în viziunea dumneavoastră, o abordare modernă a sănătății mintale pentru copii?

C.N.: Pentru mine, o abordare modernă a sănătății mintale la copii înseamnă prevenție și acces timpuriu la sprijin. Într-o societate în care părinții sunt tot mai ocupați și grăbiți, adesea ajungem să intervenim prea târziu. Ideal ar fi ca vizitele la psiholog sau la medicul psihiatru să fie privite ca un control de rutină, nu doar ca tratament: să putem discuta, să primim ghidare și consiliere, să prevenim dificultățile înainte să devină probleme majore. Astfel, construim nu doar echilibru emoțional pentru copil, ci și un adult de mâine mai sănătos și mai rezilient.

Ați construit în jurul clinicii și o fundație dedicată copiilor neurodivergenți. Ce rol joacă această inițiativă în sprijinirea comunității?

C.N.: Fundația pe care am înființat-o – Fundația Neuroatipic – își propune să sprijine copiii și tinerii diagnosticați cu tulburări de spectru autist, dar și familiile lor, prin inițiative care promovează incluziunea, accesul la resurse specializate și dezvoltarea armonioasă într-un mediu adaptat nevoilor lor.

Unul dintre proiectele noastre cele mai vizibile este Loja Senzorială Neuroatipic League, inaugurat în 2024 pe Arena Națională, primul spațiu adaptat nevoilor senzoriale ale copiilor cu autism dintr-un stadion din România. Acest spațiu permite familiilor să participe la meciuri într-un mediu sigur, confortabil și adaptat, alături de alți spectatori.

Pe termen lung, ne-am propus și dezvoltarea Centrului Neuroatipic – un centru de excelență construit de la zero, care să ofere servicii complexe de evaluare și tratament. Acest centru va veni și cu soluții arhitecturale și design interior care răspund nevoilor senzoriale și de învățare ale copiilor cu autism.

Care sunt cele mai mari provocări pe care le întâmpină astăzi familiile copiilor cu autism în România?

C.N.: Familiile copiilor diagnosticați cu autism se confruntă astăzi cu mai multe provocări majore. Una dintre cele mai mari este accesul la servicii de calitate, fie că vorbim despre evaluări corecte și rapide, terapie specializată sau suport multidisciplinar. În multe cazuri, părinții trebuie să caute resurse și specialiști pe cont propriu, ceea ce poate fi epuizant și stresant.

O altă provocare este acceptarea și înțelegerea socială. Copiii cu autism pot avea comportamente percepute ca neobișnuite, iar părinții se confruntă cu judecăți sau lipsa de suport din partea comunității. În același timp, echilibrul emoțional al familiei poate fi afectat de stresul constant, de lipsa timpului, a resurselor financiare și de responsabilitatea de a coordona intervenții și programe terapeutice complexe.

În final, provocarea majoră este prevenirea izolării copilului și integrării lui armonioase în școală, comunitate și viața socială. Sprijinul corect, informația clară și o comunitate incluzivă fac diferența între dificultăți și dezvoltarea potențialului fiecărui copil.

Există un moment sau o întâlnire cu un copil care v-a schimbat profund felul în care vedeți lumea?

C.N.: Cred că fiecare întâlnire cu un copil lasă ceva important în tine. Nu a existat un singur moment care să schimbe totul, ci mai degrabă o succesiune de întâlniri care m-au învățat, de fiecare dată, să privesc lumea cu mai multă răbdare, mai multă delicatețe și mai mult respect pentru ritmul unic al fiecăruia. Lucrul cu acești copii m-a ajutat să înțeleg că adevărata apropiere începe atunci când renunți la judecată și alegi să fii cu adevărat prezent. Cred că, în timp, toate aceste întâlniri m-au schimbat profund, atât profesional, cât și uman.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră ideea de comunitate în jurul copiilor neurodivergenți?

C.N.: Pentru mine, ideea de comunitate în jurul copiilor neurodivergenți înseamnă, înainte de toate, un cerc de înțelegere, acceptare și sprijin real. Înseamnă ca părinții, specialiștii, profesorii și oamenii din jurul copilului să nu funcționeze separat, ci împreună, cu aceeași grijă și aceeași responsabilitate. Cred că un copil se poate dezvolta cu adevărat atunci când este privit cu respect pentru felul său unic de a fi, iar comunitatea are rolul de a crea acel spațiu sigur în care diferențele nu sunt corectate, ci înțelese și susținute. Pentru mine, aceasta este poate una dintre cele mai importante forme de normalitate: să construim în jurul copiilor neurodivergenți o lume mai caldă, mai atentă și mai incluzivă.

Ce ați vrea să rămână în urma muncii dumneavoastră peste 20 sau 30 de ani?

C.N.: Peste 20 sau 30 de ani, sper ca una dintre cele mai importante realizări să fie Centrul Neuroatipic – un spațiu construit de la zero, cu grijă, responsabilitate și viziune, pentru a oferi copiilor și familiilor lor servicii complexe de evaluare și tratament. Mi-aș dori să devină un centru de excelență, în care grija pentru copil să se regăsească nu doar în actul terapeutic, ci și în felul în care este gândit întregul spațiu, de la arhitectură la designul interior, în acord cu nevoile senzoriale și de învățare ale copiilor cu autism. Cred că aceasta ar fi, în timp, cea mai frumoasă formă de moștenire: un loc care continuă să facă bine, discret și profund, în viețile multor copii și familii.

Care este mesajul dumneavoastră pentru cititoarele revistei Psychologies, mai ales pentru mamele care încearcă să înțeleagă și să susțină sănătatea emoțională a copiilor lor?

C.N.: Dragi mame, sănătatea emoțională a copiilor începe cu atenția și prezența noastră zi de zi. Nu trebuie să așteptați ca dificultățile să devină probleme. Intervenția timpurie, discuțiile deschise și sprijinul specializat, chiar și ca prevenție, fac o diferență enormă. Fiecare copil are propriul ritm și propria lume interioară – ascultați-l, încurajați-l și oferiți-i un spațiu sigur pentru a crește. Împreună putem transforma provocările în oportunități de dezvoltare și putem contribui la formarea unor adulți echilibrați și încrezători.

Neuroatipic: sănătatea mintală a copiilor, într-un spațiu cald, sigur și prietenos