Când performanța devine scuză pentru abuz!
De ce trebuie să rupem acest cerc, atât în sport, dar și în viața de zi cu zi
În ultimii ani au ieșit la suprafață mai multe cazuri de abuz în sport, de la gimnastică până la alte discipline. Se pot găsi relativ ușor. Și nu doar în România. Avem articole despre jucătoarele de tenis Jelena Dokic, Mary Pierce, Jennifer Capriati (aici). Cel mai tulburător nu este însă doar comportamentul în sine, cât justificarea lui. Când un antrenor spune: „Ce antrenor nu face asta?”, asta nu este doar o scuză. Aceasta este mentalitatea care a răpit și răpește foarte multor sportivi posibilitatea de a-și atinge maximul de potențial. Și să nu credem că doar în sport întâlnim generații întregi obișnuite să creadă că performanța vine la pachet cu durerea emoțională.
Asta este conversația pe care avem datoria să o schimbăm.
Abuzul nu este disciplină. Umilința nu este metodă. Iar frica nu produce educație
Sunt sub influența unui comentariu, care încerca să justifice comportamentul abuziv al antrenoarei. Pun aici doar o propoziție: „…E greu de digerat, dar în sport fără disciplină și sacrificiu, nu ai ce căuta!”. Da, ai nevoie de disciplină, ai nevoie câteodată chiar de sacrificiu pentru a obține performanța, pentru a-ți atinge obiectivele. Dar acest lucru se întâmplă doar după ce copilul își asumă asta! Își asumă că are nevoie de mai multă muncă, își asumă că are nevoie de mai multă disciplină, de mai puțin timp liber. Vrea să plătească obiectivul mare de peste ani cu „sacrificiul” din prezent. Vorbesc de copii de peste 10 ani aici. Și, ce-i interesant, după ce copilul face această alegere, nici nu mai percepe acest lucru ca fiind un sacrificiu! Are, poate, o părere de rău că unii prieteni sau colegi merg la o petrecere și el nu poate atunci, dar este detașat, și-a asumat acest lucru! Este al lui, nu vine cineva din exterior să îi impună, chiar părinte fiind!
Unele sportive au început să vorbească mai deschis despre ce se întâmplă, în unele cazuri, „în spatele medaliei”: presiune, jigniri, intimidare, exerciții forțate cu durere și justificări care sunt venite din alt secol. Dar dinamica nu se oprește în sala de gimnastică.
Adevărul este dur: același tipar îl vedem în unele familii, în unele relații, în școli, în unele companii.
Aceeași scuză se ascunde peste tot:
„Așa se face. Așa cresc oamenii puternici. Așa se clădește caracterul”
Numai că cercetarea științifică ne învață altceva.
Creierul nu performează sub frică
Când corpul este în tensiune, când mintea este în alertă, când simte rușine sau simte amenințare, când apare frica, sistemul nervos nu învață optim. Motricitatea fină scade, tehnica se degradează, concentrarea se este sub ceea ce trebuie.. Da, poți obține disciplină pe termen scurt prin frică, însă plătești cu anxietate, randament slab și epuizare pe termen lung.
Performanța reală, cea sustenabilă, apare atunci când:
- există încredere între antrenor și sportiv (și părinte, dar mai multe, în cursul meu);
- creierul poate fi atent la senzațiile din corp,
- greșeala devine informație, nu pedeapsă (vezi și aici).
Viitorul antrenamentului pentru performanță, nu doar în sport, este în zona antrenamentului neuro, bazat pe adaptare, pe măsurare, pe inteligență emoțională, pe relația sănătoasă cu efortul zilnic.
De ce e important pentru fiecare dintre noi, nu doar pentru sportivi
Pentru că abuzul mascat în „metodă” poate apărea oriunde:
- în familie, când cineva ridică tonul și spune că te „educă”;
- la job, când un șef îți vorbește agresiv și numește asta „presiune profesională”;
- în relații, când controlul este vândut drept „grijă”;
- în familie, când copilul se simte rușinat pentru greșeli în numele „disciplinei”.
De fiecare dată când o femeie pune un „nu” ferm, nu doar se protejează pe ea însăși — schimbă standardul pentru generațiile care vin după.
Întrebarea esențială pe care orice om ar trebui să și-o pună
Nu este:
„Merit succesul doar dacă trec prin umilință?”
Ci aceasta:
„Cine îmi dezvoltă potențialul și cine încearcă doar să mă controleze?”
Răspunsul la această întrebare schimbă relații, schimbă cariere, schimbă vieți.
Și exact asta se întâmplă acum în sport: sportivii își recapătă poziția și ne arată că performanța nu are nevoie de impunere pentru a fi atinsă.
Viitorul este al performanței construite pe asumarea individuală
Ceea ce se întâmplă acum nu este doar un scandal. Este semnul că trecem la un sport în care sportivul este în plin plan și își asumă acest lucru. Sportul trece și în România de la antrenamentele în care antrenorul era, așa cum obișnuiește să spună Pierre de Hillerin, stăpân de sclavi, la antrenamentele în care sportivul este cel care alege, împreună cu cei din ecosistemul lui de sprijin (antrenori, doctori, specialiști). Iar în acest ecosistem apar și părinții, cu rolul lor (din nou, mai multe în cursul meu).
Sportul se îndreaptă spre modele bazate pe știință, pe feedback, pe tehnologie, pe înțelegerea corpului, și mai puțin pe frică.
Imaginează-ți acum viitorul în care:
• sportivii își asumă, nu se tem;
• antrenorii ghidează, nu impun;
• femeile performează fără să fie rănite în proces;
• copiii învață că excelența poate fi profund umană.
Schimbarea începe când refuzăm normalizarea abuzului, indiferent unde acesta apare. Iar fiecare dintre noi care spune „Ajunge!” este parte din soluție.
