Now Reading
Firesc – Prolog

Firesc – Prolog

Revista Psychologies

Firesc, Petru Cimpoesu, Editura Polirom

E noapte.
Afara ploua.
Eu stau in aceasta camera si privesc pe fereastra.
Nu prea am ce vedea, deoarece e, bineinteles, intuneric.
Doar constat ca ploua: un fisiit.
O ploaie mai mult ipotetica, pe care padurea o absoarbe in intregime. Singurul indiciu, bobitele de apa lovind rar geamul, spargindu-se de el si prelin¬gindu-se apoi incet in jos…

Sunt, as putea zice, foarte singura. Asta nu e grozav de rau, dar nici chiar bine nu e. Si la limita dintre bine si rau, in eventualitatea ca ar exista asa ceva, sta plictiseala. Probabil ca numai asa am ajuns sa iau hotarirea eroica si in aceeasi masura prosteasca de a incepe un jurnal. Asta inseamna ca am dat in mintea adolescentelor. Ma rog, mai poate insemna si altceva. De exemplu, ca sunt singura. Sau ca ma plictisesc, sau ca am baut prea multa cafea si nu pot adormi… Dar e obositor sa te gindesti la semnificatii, mai ales la ora asta.

Prin urmare, in aceasta noapte am facut cel putin trei constatari : constatarea ca e noapte, constatarea caploua si constatarea ca sunt singura si, cu un calambur cam ieftin, constatindu-mi constatarile, am mai simtit si nevoia de a le consemna. Inseamna oare ca am infiintat un jurnal intim ? Sa zicem ca da. Ce urmeaza ? Urmeaza sa continuu a scrie, desi, cel putin deocamdata, nu-mi da prin cap ce anume. Si nu-mi da, desi m-am asezat la masa cu intentia precisa de a scrie despre ziua de azi cu intimplarile ei, despre Buzdea si despre scrisoarea de dragoste pe care am gasit o sub usa.

Pina sa ghicesc unde am pus pixul, pina sa gasesc in multele mele caiete si dosare citeva foi nescrise, pina sa-mi potrivesc scaunul in spatiul atit de strimt dintre pat si masa, pina sa ma asez, apoi pina sa ma gindesc la cel mai potrivit inceput… Am scris, iata, despre vreme, despre noapte, despre ploaia mai mult sau mai putin ipotetica, singuratatea mea, plictiseala si ce ar mai putea insemna toate acestea… Cuvintele pe care le tot caut ma trimit mereu in alta parte, ma indeparteaza de gindul cu care am venit spre ele.

Inventate de altii, ma inseala de indata ce le scriu; inadecvarea lor ma inhiba. Apoi impartirea in fraze, scrierea cu litere mari si mici, insesi regulile gramaticii si ale logicii, punctuatia, semne de tot felul, care strica, dezmembreaza imaginea, intreaga numai in capul meu, falsifica adevarul de indata ce incerc sa l enunt… Si totusi, nu am incotro: pentru a spune, oricit de putin, pentru a gindi cit de cit coerent, pentru a-mi aminti chiar, pentru a proiecta, ma ajut de cuvinte, sunt nevoita sa le accept intermedierea. Altfel, gindul ar fi doar o stare difuza, plutire intr un fluid de bezna dominat de legi obscure, eul insusi animal inform, ascuns in informitatea lui, inaccesibil. Iata, imi amintesc imagini si trebuie sa folosesc cuvinte. Imaginea tatii. Eu, mica, pling, pling, nu mai stiu din ce motiv. Sa inchid caietul
sa sting lumina
sa ma culc
sa dorm aproximativ opt ore
sa ma trezesc miine mai tirziu decit e decent
sa mi fie rusine ca m am trezit atit de tirziu
sa ma spal, sa ma imbrac, sa maninc in graba si
sa ma prezint la lucru…
Buna dimineata !

Prevad… Ei, insirati de-a lungul bancilor, asteapta, fac impresia ca asteapta. Am intrat, am spus buna dimineata, trec prin fata tuturor perfect teapana, ma asez pe locul meu, pe scaunul de linga biroul sefului de sectie, ma simt privita, deci iau un creion si il dau perseverenta de-a dura, in timp ce:
Neagoe se face ca nu ma vede, ii e rusine sa constate de-a dreptul ca am intirziat, continua sa vor¬beasca la telefon notind din cind in cind ceva in caietul de rapoarte;
Budu: sarut-mina, domnisoara;
Vendel: aaa, sarut-mina, sarut-mina, v-ati sculat ?
Adam: bonjour;
Sonia (daca va fi si ea de fata): buna, draguta, ce mai faci?
Robotu: cum ati dormit?
— Bine. – Credeam ca singura…
— Ha, ha, – ha, ha – hi, hi.
Rid putin si incet, ca sa nu ma supar – a fost numai o gluma colegiala – dar si ca sa nu-l deranjeze pe Neagoe, care da raportul la Bucuresti, care o clipa e distras de risul lor, care zimbeste si el, fara sa fi auzit gluma, ca sa arate ca totusi a gustat o… Si eu chiar ca nu ma supar, dar nici nu rid, numai ii privesc pe toti cu o mutra de buna dispozitie indubitabila, ca ei sa vada ca nu m-am suparat, sa nu-si strice veselia, sa fie convinsi, nu pun la inima, sunt fata de comitet. Apoi tacem, ascultam indiferenti vorbele inclestate ale lui Neagoe. Unul care ar deschide acum usa – unul strain – si ne-ar gasi asa, tacuti, incremeniti pe locurile noastre, mult aplecati in fata, cu coatele pe genunchi sau pe mese si capetele intre palme, ar putea crede ca astep¬tam ceva, bunaoara ca Neagoe sa termine raportul – si s-ar insela. Cel putin in ce ma priveste. Nu ma gindesc, in astfel de momente, la nimic, ma intereseaza prea putin povestile pe care Neagoe le indruga celor de la centrala, daca ei le cred sau au unele obiectii, si mi e absolut indiferent daca va termina de vorbit peste citeva minute sau diseara…

Sa scriu despre asta? !
A fost odata rindul meu sa fiu acela care sa impinga usa cu piciorul – miinile erau ocupate cu cele doua valize in care burdusisem o groaza de lucruri grele si inutile – si sa spuna: buna ziua, cu strania senzatie ca a nimerit in sala de asteptare a unei gari prin care nu trece nici un tren. Ei stiu asta ? ma intrebam chiar in timp ce deveneam eu insami unul dintre pasageri. Erau tot in pozitiile acestea si aveam sa observ mai apoi ca se asezau aproape intotdeauna pe aceleasi locuri, locurile lor, nu fiindca ar fi existat vreun obicei esoteric sau vreo regula in sensul ca locul ar fi reflectat vreo ierarhie anume, ci numai pentru ca erau locurile lor, se obisnuisera cu ele asa cum te obisnuiesti cu propriul miros, se simteau bine numai pe ele. Singura exceptie o facea Neagoe. Ocupa locul ce-i revenea ca sef de sectie, la micul birou de linga peretele din fata intrarii si – vazusem asta din prima clipa – locul acela ii era incomod.

Acum nu mai sunt in stare sa-mi amintesc cum mi-as fi inchipuit eu ca trebuie sa arate un sediu de sectie, asa ca nu-mi dau seama daca, intrind, am avut sau nu confirmarea acelei preconceptii; atunci, m-am aflat perplexa intr-o incapere foarte mare, dezolant de mare, si intunecoasa, in ciuda multelor ei geamuri… O clipa si ei parura surprinsi de aparitia mea, uimiti, si in clipa aceea am putut privi in jur. O camera de aproape zece metri lungime si cam jumatate latimea, putind foarte bine functiona ca sala de dans, depozit de marfuri sau local de mina a saptea; in stinga usii, unul linga altul, doua dulapuri metalice vopsite in verde ocupau tot spatiul pina la colt ; de-a lungul celuilalt perete, biroul mic, in forma de L, al sefului de sectie, in continuare, lipit de o latura a literei, patul de fier, acoperit cu o patura veche, roasa si lucind pe alocuri de felurite grasimi; in coltul opus, pe o masuta facuta din vergele de fier sudate, un televizor stricat care, aveam sa aflu, nu prindea decit programul de radio; in continuare, o banca lunga de vreo trei metri si in fata ei o masa la fel de lunga, ambele facute din scinduri de brad geluite; dincoace, linga peretele care continea si usa, alta banca, mai lunga decit cealalta, iar in fata ei un pres de linoleum imprimat cu imitatie de parchet; sub banca dormea un ciine mare, alb. Geamurile, acoperite pina la jumatate cu niste perdelute de tifon intinse pe ata, fusesera spalate cu foarte mult timp in urma…

Ei erau, deci, pe locurile lor consacrate si m am mirat, si ma mir si acum, la amintirea acelei clipe, cum de se asezasera la distante atit de mari unii de altii, intr-un mod nefunctional, ai zice: de la banca pe care statea Vendel si pina la biroul lui Neagoe erau pe putin cinci metri, ca sa se inteleaga trebuiau sa ridice glasul.

Erau aproape toti, lipsea doar Budu, care avea sa vina la o jumatate de ora dupa mine, sa deschida larg usa, s o lase deschisa si sa anunte : formidabil, dom¬nule, Buzdea asta e formidabil!
Dar deocamdata abia sosisem eu, abia spusesem buna ziua si, raspunzind privirilor lor surprinse si lacome, dadusem drumul valizelor din miini, dupa care adaugasem: sunt inginera cutare, am fost repar¬tizata la sectia Ata Brates. Mi-a placut vocea care a pronuntat cuvintul inginera, parca as fi auzit-o la o statie stereofonica. Si cuvintul in sine mi a placut, avea ceva inedit, original, alaturi de numele meu. Un cuvint nou, la care aveam sa ma gindesc pe indelete in zilele urmatoare, ori de cite ori cineva mi se adresa cu „domnisoara inginera Poenaru“, aveam sa-l despart in silabe, sa i demontez literele, sa-l pun pe note, sa-l spun cu oglinda in fata, pe diferite tonuri, sa-l scriu cu litere de mina si de tipar, sa-l cintaresc, sa-l masor, de fiecare data linga numele meu, pina cind il voi fi obosit si il voi fi facut un cuvint oarecare…

Fragment din cartea

Firesc, Petru Cimpoesu, Editura Polirom

Firesc
de Petru Cimpoesu

Editura Polirom

Citeste Povestea ca alibi – o confesiune a autorului.

  Vrei cartea? Comanda aici.

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top