Now Reading
Interviu Eleanor Buchanan: „Acasă înseamnă un loc pe care îl înțelegi și care te înțelege”

Interviu Eleanor Buchanan: „Acasă înseamnă un loc pe care îl înțelegi și care te înțelege”

Revista Psychologies

Patru surori, patru pietre misterioase și o poveste care traversează epoci și continente, din Scoția până în Ceylon și Australia. În romanul Fiicele mării, Eleanor Buchanan explorează legăturile de familie, dorul de casă și felul în care trecutul continuă să modeleze viețile celor de astăzi. Inspirată de pietrele preistorice de la Callanais, de propriile călătorii și de istoria familiei sale, scriitoarea a împletit ficțiunea cu experiențe personale surprinzătoare. Printre acestea se numără perioada în care a lucrat ca bucătar la o fermă de vite din Australia, dar și moștenirea unui străbunic care i-a lăsat peste 400.000 de cuvinte în scrisori trimise din Ceylon, în secolul al XIX-lea. În acest interviu, Eleanor Buchanan vorbește despre nașterea romanului, fascinația pentru obiectele care păstrează urmele trecutului și despre sensul cuvântului „acasă”, pe care l-a căutat, asemenea personajelor sale, în mai multe colțuri ale lumii.

Dacă v-aș ruga să ne povestiți istoria din spatele romanului Fiicele mării, de unde ați începe? Care a fost ideea principală care a făcut posibilă întreaga aventură a celor patru surori?

Eleanor Buchanan: Cred că aș începe, la fel ca în carte, cu cele patru pietre. M-au fascinat întotdeauna legăturile dintre trecut și prezent, precum și tensiunea dintre tot ceea ce ne diferențiază de strămoșii noștri și tot ceea ce ne face să fim la fel. Tehnologiile noastre se schimbă, dar emoțiile noastre rămân neschimbate. Îmi amintesc că stăteam lângă pietrele Callanais de pe Insula Lewis (din Hebridele exterioare) și simțeam puterea acestor extraordinare pietre verticale și, în același timp, mă gândeam că, în esență, nu suntem atât de diferiți de oamenii care le-au ridicat.  Așa că, atunci când am conceput romanul Fiicele mării, am dorit să includ elemente emoționale pe care personajele să le împărtășească, indiferent dacă trăiesc în perioada neolitică, în anii ’30 sau în zilele noastre: durerea unui tată, dragostea unei surori, tensiunea dintre dorul de casă și atracția lumii largi.

Romanul se desfășoară în Scoția, Ceylon, Australia și Londra, iar aceste locuri par să fie mai mult decât simple decoruri. Cât de important este pentru dumneavoastră să fi vizitat un loc înainte de a-l transforma în cadru literar? Și care dintre spațiile descrise în roman vă este cel mai drag?

E.B.: Mi-ar fi greu să scriu în mod convingător despre un loc pe care nu l-am vizitat. Sunt sigură că se poate, dar a reda atmosfera unui loc înseamnă mai mult decât a descrie pur și simplu cum arată acesta într-o fotografie. Este vorba despre sunete și mirosuri, despre senzația pe care ți-o transmite un loc, iar pe acestea le poți percepe doar dacă te-ai aflat acolo. Evident, nu am trăit niciodată în anii 1930 sau în perioada neolitică, așa că sigur există loc și pentru imaginație! Cât despre spațiul care îmi este cel mai drag, acesta este Scoția. Mama era scoțiană și, deși eu nu aș putea fi niciodată scoțiană, simt o legătură profundă cu această regiune. Este un loc atât de frumos și de sălbatic.

Ați petrecut mulți ani călătorind prin lume. În ce măsură această experiență personală de călătorie s-a regăsit, poate chiar în mod inconștient, în romanul Fiicele mării?

E.B.: Din experiența mea, călătoriile te fac să fii mai atent la ceea ce te înconjoară. Observi lucrurile într-un mod în care nu le observi când ești acasă și le iei de-a gata. Descrierea unui anumit cadru, cum ar fi Australia sau Sri Lanka, a reprezentat o ocazie de a revizita aceste țări. Am petrecut mult timp uitându-mă la fotografiile mele și amintindu-mi cum m-am simțit când eram acolo. Uneori m-am inspirat din experiențe concrete, cum ar fi munca de bucătar la o fermă de vite din Outback. Îmi amintesc cirezile, lumina și pârâurile, praful și muștele – și vizita la o fermă de vite rezultată din împărțirea unei ferme mult mai mari și neglijate îndelung. Prima sarcină a fermierilor fusese să prindă cai sălbatici și să-i îmblânzească pentru a putea fi călăriți, exact așa cum fac Iris și Guy în roman.

Una dintre temele recurente din roman este conceptul de acasă. Pentru personajele dumneavoastră, acasă poate însemna un loc, o familie, o persoană sau chiar un obiect pierdut. După atâția ani petrecuți călătorind prin lume, ce înseamnă acasă pentru Eleanor Buchanan?

E.B.: E o întrebare interesantă! Deși sunt britanică, m-am născut în Africa de Vest și provin dintr-o familie de nomazi care nu s-a stabilit definitiv în Marea Britanie de când străbunicii mei au plecat spre Ceylon (din partea tatălui meu) și Australia în secolul al XIX-lea. Mi-ar plăcea să simt că aparțin unui loc, așa cum Iris simte apartenența față de Skara, și să simt acea legătură profundă cu pământul. Îi invidiez pe toți cei care au asta. Pentru mine, acasă este în York, în nordul Angliei, și sunt foarte fericită acolo, dar nu sunt din York. Am multe legături și cu Scoția, dar nici de acolo nu sunt. Pentru mine, așadar, acasă înseamnă un sentiment de confort și familiaritate, un loc pe care îl înțelegi și care te înțelege. Nu este vorba atât despre peisaj, cât despre oameni. Cred că acesta este genul de cămin pe care Iris îl găsește în cele din urmă în Australia, deși nu poate fi niciodată locul după care tânjește.

Există o legătură fascinantă între geografia romanului și propria dumneavoastră istorie familială: unul dintre străbunii dumneavoastră a locuit în Ceylon, în timp ce o străbunică a emigrat în Australia. În ce moment v-ați dat seama că propria istorie familială începea să se împletească cu povestea lui Iris?

E.B.: Cunosc poveștile familiei de multă vreme, așa că presupun că era inevitabil ca, în momentul în care am început să mă gândesc la soarta lui Iris, să mă gândesc la locuri pe care le cunoșteam sau despre care auzisem. Voiam ca Iris să ajungă în Australia, dar s-o facă la capătul unei călătorii anevoioase. Am studiat rutele maritime către Australia din anii 1930 și am găsit Colombo… și atunci mi s-a părut firesc să ajungă mai întâi acolo. Străbunicul meu a fost în Ceylon în anii 1870, nu în anii 1930, așa că i-am actualizat povestea, dar nu mi s-a părut că sunetele și mirosurile țării s-ar fi schimbat prea mult – sau șerpii!

Străbunicul dumneavoastră, Bertram Fulke Hartshorne, v-a lăsat o moștenire neobișnuită: peste 400.000 de cuvinte în scrisori trimise familiei sale din Ceylon, material pe care îl editați de câțiva ani în vederea publicării. După ce ați petrecut atât de mult timp în compania lui prin intermediul acestor scrisori, simțiți că ați ajuns să-l cunoașteți, într-un fel? Și vom putea citi vreodată această corespondență într-o carte?

E.B.: Străbunicul meu – Bertie, cum i se spunea în familie – a fost, fără îndoială, un produs al epocii sale, iar unele dintre opiniile lui sunt astăzi foarte inadecvate. Nu sunt convinsă că mi-ar fi plăcut de el, dar da, am ajuns să-l cunosc în timp ce îi editam scrisorile. Era snob și condescendent și nici pe departe atât de inteligent pe cât se credea, dar știa să scrie într-un mod amuzant, iar unele dintre relatările sale despre viața din Ceylon sunt foarte haioase. De fapt, cu câțiva ani în urmă, am realizat o ediție ilustrată a scrisorilor sale, intitulată Grandfather’s Snakebite. Nu am reușit să găsim un editor, dar am apelat la un designer profesionist și am publicat-o pe cont propriu. Este una dintre cărțile de care sunt foarte mândră, deși sunt sigură că Bertie nu ar fi fost de acord!

Aveți un doctorat în studii medievale și ați dedicat ani întregi cercetării trecutului. În Fiicele mării, trecutul reapare prin intermediul scrisorilor, obiectelor, bijuteriilor, caselor și poveștilor transmise din generație în generație. Ce anume vă fascinează atât de mult la ceea ce lasă oamenii în urmă, la semnele trecutului din care, uneori chiar și după secole, putem reconstitui o viață?

E.B.: Există ceva care îți dă fiori când ții în mână un obiect tangibil care te leagă de cineva din trecut. Teza mea de doctorat s-a concentrat pe dosarele instanțelor locale din secolul al XVI-lea, toate fiind, desigur, scrise de mână. Puteai să-ți dai seama care dintre ele fuseseră redactate în grabă, probabil chiar în sala de judecată. Erau pline de greșeli, tăieturi și variante ortografice diferite, și aveau ceva atât de nemijlocit, de parcă m-aș fi uitat peste umărul grefierului. Scrisorile sunt punți minunate către trecut, la fel ca jurnalele și fotografiile, dar și obiectele pot spune povești. Îmi place să țin în mână un obiect vechi, uneori foarte obișnuit, și să-mi imaginez cine l-a făcut, cine l-a folosit, cine a avut grijă de el, și să simt acea legătură reală cu trecutul.

 

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top