Povestea mea nu este dintre cele mai spectaculoase, nici din cele mai dramatice. O relatie de aproximativ un an, fara „te iubesc” sau „hai sa ne mutam impreuna”, insa cu o apropiere fara precedent, in cazul meu cel putin, si cu emotii pe care pana acum nu le-am trait. Pana l-am cunoscut pe el nu am avut nicio relatie stabila. Aveam 21 de ani, multe planuri profesionale iar relatiile nu erau tocmai in lista mea de obiective. Toate pana la el s-au incheiat in maxim 3 luni si s-au bazat strict pe atractie, fluturasi si chestii de moment. Simteam lipsa cuiva pe care sa ma pot baza, care sa fie langa mine oricand si de care sa nu ma plictisesc niciodata. Insa imi placea prea mult libertatea pe care o aveam. L-am cunoscut in momentul in care aveam cel mai tare nevoie de cineva. Ramasesem fara job, intrasem intr-un proces de self-distruction din cauza emotiilor negative si frustrarilor acumulate si el a venit ca o gura de aer proaspat. A devenit repede un fel de punct de echilibru pentru mine, il simteam altfel decat pe cei de dinainte dar in continuare negam faptul ca avem o relatie. El a fost cel care a intrebat primul: „Ce suntem noi?” Si cel care isi dorea mai mult. A fost primul barbat care m-a dus sa ii cunosc parintii, primul cu care am gatit, primul cu care puteam doar sa stau, fara sa fac nimic. Poate nu pare cine stie ce pentru altii insa pentru mine a insemnat mult. M-a scos treptat din zona de confort pe care mi-o creasem si pentru prima oara ma simteam chiar bine. Doar ca momentul in care eu am recunoscut si mi-am asumat aceasta relatie, a fost si momentul in care el a inceput sa se indoiasca de ea. Au inceput curand discutiile, momente de indiferenta din partea lui, momente de orgoliu din partea mea... Pentru prima oara am trait gelozia pe propria piele, desi ma credeam mai relaxata din punctul asta de vedere. Pentru ca simteam ca relatia se duce, am abandonat si eu vasul. Nu l-am confruntat, nu i-am reprosat nimic, dar am incercat sa ignor aspectul de „relatie” din ceea ce aveam noi. Ma bucuram doar de momentele in care eram ok, de prezenta lui si atat – fara planuri. Asa cum era de asteptat a venit si ziua in care tot el a fost primul care a intrebat „Unde duce relatia asta?”. Mi-a zis apoi ca simte ca s-a schimbat si ca isi doreste sa fie singur si nu intr-o relatie, ca vrea timp pentru el. Ok, am zis. Si m-am dat la o parte. Inutil sa mai povestesc cat de greu imi este sa il scot acum din mintea mea. Intotdeauna i-am zis ca imi doresc sa ramanem la fel de buni prieteni si cand nu vor mai merge lucrurile intre noi. Insa nu stiam ca imi va fi imposibil sa il privesc doar asa. Sunt zile in care ma suna si zile in care nu. Se simte vinovat pentru ca stie ca sufar si vrea sa fie langa mine, doar ca eu nu stiu cum sa interprez atentia lui. S-a terminat prea brusc ca sa fie si el complet ok cu lipsa mea si uneori cand ma cauta simt ca ii e dor de mine. A fost gata in momentul in care am stabilit printr-o discutie (la telefon!), in momentul in care am incetat sa ne mai vedem, sau cu mult inainte, cand mi-am dat seama inaintea lui ca nu ne indreptam nicaieri? Sau va fi gata in momentul in care va inceta sa ne mai pese unul de altul? Daca e raspunsul din urma, pot oare sa ma mai gandesc la o revenire?
>
