Salutare la toata lumea ! As incepe mica mea confesiune prin a va intreba : la ce bun iubirea , daca nu exista comunicare? Oare comunicarea face parte dintr-un compromis , pe care il poate face numai unul din parteneri? Asa incepe dilema vietii mele , asa incepe regretul ca nu am linga mine un om cu care sa comunic in adevaratul sens al cuvintului. Ne cunoastem de 10 ani , sintem impreuna de 7 si casatoriti de 3. Fiind o fire vesela, extrovertita si vorbareata , cu greu mi-am dat seama ca el nu comunica. Mi-a placut la inceput ideea ocrotirii, ideea ca el este barbat si ma apara , si foarte tirziu am vazut ca o familie . o casnicie , implica in primul rind comunicare , planuri si idei impreuna. Cu greu port o discutie asa cum imi doresc, cam toate merg "la relanti" pentru a nu depasi calul si a auzi a nu stiu cita oara " n-ai terminat?" sau " iar incepi cu subiectele tale interminabile?". Acum imi este greu sa rup relatia. Ma iubeste si il iubesc , dar nu am crezut niciodata in trecut ca voi sta o viata linga un om care nu este comunicativ. A fost o alegere a mea , de fapt o alegere " pe nevazute" , sau poate chiar o gresala. Nu faceti ca mine. Cascati bine ochii !!!
>
