Povestea mea.... povestea mea... incepe de cand m-am nascut, eveniment dupa eveniment, tragedie dupa tragedie, bucurie cu bucurie... M-am nascut dintr-o iubire ce nimeni nu a inteles-o si dorit-o, asa ca nu avea sorti prea mari de izbanda. Am fost adoptata de bunicii mei, oameni care si-au trait viata intr-o furtuna perpetuua si zgomotoasa in a carei mijloc ma aflam eu.
Nu-i mare lucru, m-am adaptat si am reusit sa ii iubesc pe amandoi fara sa iau partea nici unuia mai mult decat a celuilalt. Nu am pierdut niciodata legatura cu mama naturala. Numele meu a Mihaela si m-am casatorit cu un om pe sufletul meu, dar de cand ne-am cunoscut... ne-am luptat cu destinul la fiecare pas.
Ne-am cunoscut in octombrie 2005, prin mana destinului. Nu stiu daca ati avut vreodata ocazia sa traiti momente in care sa stiti ca aceea clipa a fost regizata de o putere superioata, ei bine momentul intalnirii noastre a fost unul din acelea. Am venit de la serviciu cu prietena mea ce mai buna si nu mi-am mai gasit cheile. Am intors geanta pe dos de 4 ori, am scos totul din ea, nu numai eu, ci si mamele mele si prietena mea. Nimeni nu le-a gasit. Dupa multa alergatura am gasit o bormasina sa imi sparg iala si ghiciti cine mi-a spart usa... da, fiinta cu ochii albastri care acum imi este sot.
Dupa ce am intrat in casa, el a plecat la serviciu si eu am gasit cheile in aceeasi geanta!!!! Am stiut amandaoua (eu si prietena mea) ca el este destinul meu. Viata a continuat si am decis sa ne casatorim. Data era 26 august 2006, dar in aprilie a murit nepotelul lui de 12 ani. Am facut doar doar cununia civila, fara muzica si dans, am spus ca restul le facem cum se cuvine, ca sa ne putem bucura de eveniment.
Viata si-a urmat cursul si am ramas gravida si am hotarat da facem nunta religioasa in iulie 2008, inainte se mi se nasca ingerasul. Dar surpriza, in mai a murit mama mea naturala. Eram gravida in 5 luni si jumatate si mi-am privit mama cum timp de 15 minute a trecut de la culoare normala la cenusiu cu pete rosii, de la viata la moarte. Avea tensiunea 24 cand a murit. Am fost ca de piatra. Ii tineam mana pe burta mea si privem in fereastra spitalului cum o turturica se lovea de geam incercand sa intre. Totul s-a petrecut ca in vis, parca eram drogata, o lacrima nu am varsat, toata lumea se tinea dupa mine si daca doar ridicam mana se gaseau 3 oameni in spatele meu ca sa ma prinda.
Dupa ea am ramas cu o rata ipotecara care imi stoarce sufletul si nervii, si nu imi mai pot reveni cu datoriile. Scap de una doar ca sa fac alta. La trei saptamani m-am cununat religios, pentru ca nu avea cine sa-i imparta. A fost o cununie fara invitati, doar nasii si prietena mea, si o rochie maro de seara. Nu cred ca exista pe lume o fata care sa nu viseze la ziua in care se imbraca in alb. Si eu am fost la fel...
La putin timp s-a nascut fetita mea si am botezat-o tot fara fast. Am avut lautari, dar am lasat invitatii si am plecat acasa la 12 noaptea. Nici nu am simtit ca era o zi importanta. Sotul meu insista sa facem totusi sarbatoarea nuntii, ca sa ma imbrac in alb, si am hotarat sa o facem in iulie 2010 si ghiciti ce?! Nepotul nasului nostru mai are cel mult o luna de viata. Bine inteles ca nu se mai pune vorba de veselie. Asa ca nu stiu cand am sa reusesc sa ma vad si eu imbracata in rochie de mireasa, mai ales ca acum avem si o gramada de probleme financiare, adica cine nu se plange in aceasta perioada. Credeti-ma ca m-am gandit sa ii scriu si eu D-lui Gigi Becali sau D-lui Ion Tiriac, poate m-ar ajuta si pe mine sa imi fac nunta inainte sa moara bietul baiat. De 2 ani tot ma bate gandul asta, dar mi se pare totusi ipocrit din partea mea. Poate de asta nu am avut curaj pana acum sa fac asta.
Intre timp, viata noastra inainteaza asa cum putem, insa suntem impreuna si avem 2 copii frumosi si ii privesc si mi se incalzeste sufletul. Sunt clipe in care rocia alba nu mai conteaza. Familia mea este sursa mea de viata, va doresc sa fie si a voastra. Multumesc ca mi-ati dat ocazia sa imi spun si eu povestea.
>
