Este necesara gimnastica mintii?

Prin anii ‘45, psihologul american René Spitz a descris sub numele de hospitalism faptul ca micutii bolnavi din spitale prezentau o apatie generala si o intarziere in dezvoltare.

El a avut ideea, novatoare in acea epoca, de a atribui acest retard absentei stimularii senzoriale; peretii, draperiile etc., din spitale fiind in general pe atunci albe. Experimentul pe animale a permis analizarea acestor fenomene si mai ales punerea in evidenta a rolului decisiv pe care il au stimularile in dezvoltarea din anumite perioade. Apare notiunea de perioada critica.

La pisica, al carei sistem perceptiv este vecin cu al nostru din punct de vedere fiziologic, privarea senzoriala totala (pleoapele cusute) duce la degenerescente nervoase ireversibile, pisicile ramanand oarbe. Privarea poate fi specifica: celulele creierului nu reactioneaza (inregistrare cu microelectrozi) la liniile orizontale (pereti, obiecte desenate cu benzi orizontale); situatia este inversa in cazul pisicilor crescute in medii decorate cu benzi verticale (nici o reactie a creierului la liniile verticale).

In privinta vederii, perioada critica se situeaza intre a treia saptamana si a treia luna. Cercetarile biochimice au permis sa se descopere ca o importanta proteina ar fi responsabila pentru aceste degenerari, oamenii de stiinta numind-o MAP (harta), fiind sintetizata in retina sub impulsul stimularilor luminoase.

MAP calatoreste prin nervii optici, pentru a furniza mesaje de natura nervoasa. In aceasta directie, alte studii asupra biologiei creierului demonstreaza ca schimbari profunde au loc in functie de stimul arile precoce, cum ar fi activitatile in medii bogate sau sarace.

Mark Rosenzweig de la Universitatea din California povesteste despre originea acestei descoperiri: in anii '50, cercetatorii din laboratorul sau incercau sa stabileasca o corelatie intre diferentele individuale ale sobolanilor in rezolvarea problemelor si o enzima a creierului, acetilcolinesteraza, enzima reglatoare ce inlatura excesul de acetilcolina, un neurotransmitator foarte important. Or, in cazul sobolanilor care fusesera folositi in experimente de solutionare a unor probleme, cercetarile au indicat ca activitatea enzimei era mai semnificativa in creier, mai cu seama in cortexul occipital (vizual). Aceasta descoperire i-a condus pe Rosenzweig si pe colegii sai sa creeze medii diferite pentru cresterea sobolanilor.

Stiind ca mediul de crestere standard este o cusca de mici dimensiuni, prevazuta cu un biberon de apa pentru trei sobolani, a fost constituit un mediu sarac prin cresterea unui singur sobolan in acest tip de cusca si un mediu imbelsugat printr-o cusca uriasa pentru 12 sobolani, avand obiecte diverse (scara, roata etc.), schimbate in fiecare zi; hrana si apa le-au fost asigurate in permanen ta. Creierul sobolanilor ce au fost crescuti intre patru si zece saptamani in acest mediu imbelsugat prezinta diferente in raport cu al celor crescuti in medii sarace: cortexul cerebral este mai mare si este mai dens, activitatea enzimelor (colinesteraza si acetilcolinesteraza) este mai ridicata, iar celulele gliale (care hranesc neuronii) sunt mai numeroase. Toate aceste cercetari atesta extrema importanta a stimularilor precoce.

Concluzie

Dupa aceste studii, mediile din centrele pentru copii au fost completate in planul formelor si al culorilor. Picturi in culori intense si variate, afise sau jucarii impodobesc de-acum inainte cresele si clinicile pentru copii. Mai tarziu, mediul familial si mai ales scoala constituie cele mai bune surse de stimulare a creierului. Iar in privinta exercitiilor propuse in lucrarile de gimnastica a creierului, acestea nu sunt superioare jocurilor din revistele pentru copii sau jocurilor clasice, de la cuvinte incrucisate pana la Trivial Pursuit!

Mai multe despre memorie, in cartea: